Lc 11,47-54
Denunțarea cărturarilor legii
Feodor Dostoevski, în cartea sa intitulată Frați Karamazov, a spus: Oameni își resping profețiși îi ucid însă își iubesc martiri și îi cinstesc pe cei care pe care i-au ucis. Cuvintele lui Dostoievski sunt un ecou al cuvintelor lui Isus din textul evangheliei de astăzi. Și am auzit cum Isus le-a spus fariseilor: Vai vouă, pentru că ridicaţi monumente profeţilor pe care i-au ucis părinţii voştri (v.47).
Isus îi respinge aspru pe lideri religioși din acel timp pentru faptul că erau duplicitari și că cereau celorlalți niște standarde pe care ei înșiși le refuzau să le împlinească. Ei arătau admirație față de profeți prin a le construi memoriale iar în același timp se opuneau mesajului lor și își închideau urechile la cuvântul lui Dumnezeu.
Cuvântul martir provine de la un cuvânt grecesc care tradus înseamnă a da mărturie. Un dicționar catolic definește cuvântul martir ca O persoană care, pentru credința creștină, liber și cu răbdare a suferit moartea de pe mâinile persecutorilor. Un martir alege să moară în loc să își nege credința prin cuvinte sau fapte; el suferă cu răbdare, adică, după exemplul lui Cristos, el nu rezistă persecutorilor lui, suferă moartea de pe mâinile celor care, chiar dacă o fac din alte motive, de fapt acționează din ură față de religia creștină sau față de unele virtuți creștine… Mulți dintre ei, refuzând să îl renege pe Cristos, au parte chiar și de moarte. Astfel numele de martir, care chiar de la începutul creștinismului a însemnat un martor al lui Cristos. Abia după o perioadă de timp a fost desemnat în mod explicit celor care suferă moartea pentru credință.
Astfel, în continuare aș dori să împărtășesc cu voi trei lucruri la faptul de a fi un martir, asupra cărora vă invit să reflectăm împreună:
Primul e, primi martiri. E greu de imaginat cum primi creștini erau dați ca hrană la lei, crucificați, torturați și uciși pentru credință, însă chiar asta a și fost realitatea Bisericii primare. Asemenea profeților timpurii, și asemenea lui Cristos însuși, era necesar ca sângele să fie vărsat pentru credință ca mărturie a iubirii lui Cristos în viețile lor.
Al doilea e propriul nostru martiriu. Sincer mă îndoiesc că vreo unul dintre noi va fi nevoit să își verse sângele pentru credință. Însă cu toate că martiriul nostru nu va fi unul fizic, noi tot suntem chemați la martiriu. Va fi un martiriu ușor, în care, picătură cu picătură vom vărsa sânge în viața noastră de zi cu zi, prin mici acte de caritate, curăția delicată a minții și a faptelor, prin răbdare și compasiune, și prin acte de umilință. Nu putem ajunge la mântuire fără cruce și sacrificiu.
Al treilea e, Un sfânt trist nu e un sfânt bun. Nu e de ajuns să îmbrățișăm suferința și crucile personale. Ci va trebui să ne îndulcim suferința cu iubire și cu bucurie. Va trebui să acceptăm faptul că suferința vine de la Dumnezeu, că e o oportunitate de aur prin care putem să îl ajutăm să salveze cât mai multe suflete. Noi va trebui să fim asemenea unei mici păsărele înconjurată de spini într-un tufiș, ce câtă și ciripește în ciuda durerii. Toți oameni din lume suferă într-un mod sau altul: moral, fizic și psihic, însă puțini sunt cei care știu cum să își acopere lacrimile cu un zâmbet din iubire. Asta e ceea ce atinge inimile oamenilor; asta e ceea ce poate schimba lumea.
Isus e mai mult decât un erou, e mai mult decât un martir. Doar imaginați-vă, El este Domnul nostru și Dumnezeul nostru. El și viața lui pentru noi, a suferit totul pentru noi, chiar și moartea, pentru ca noi să avem viață, o viață veșnică pentru El. Amin
