După ce ieri am văzut cum Isus își folosea limba pentru a putea intra în dialog cu oameni, astăzi vom vedea că Isus își folosea limba mai ales pentru a vorbi, mai ales pentru a intra rugăciune cu Tatăl său ceresc. Isus se ruga fără încetare: „Îți mulțumesc, Părinte, pentru că m-ai ascultat” (In 11,41) sau „Da, Tată” (Mt 11,26) și multe alte rugăciuni. Rugăciuni scurte, clare, concise, pline de prospețime, calde, vibrante, simțite dar mai ales trăite.
Isus se ruga de dimineața, când deschidea ochii, și până seara, când îi închidea din nou. El se număra printre evreii evlavioși ce nu se mulțumeau cu o sută de binecuvântări pe zi, câte rostea evreul de rând, ci spunea zilnic șase sute de binecuvântări. Folosea și el rugăciunile pe care Talmudul le prevede pentru orice moment al zilei și pentru orice împrejurare a vieții. De exemplu, dimineața, la cântatul cocoșului, când deschidea ochii, când se ridica din pat, când făcea primii pași, când își lega cingătoarea, când se spăla pe ochi, când izbucnea furtuna, când tuna și fulgera, când vedea curcubeul, când privea munți și dealurile și apele învolburate iar lista poate continua la nesfârșit.
Spiritualitatea de comuniune nu este o invenție a timpurilor noastre. Isus a inventat-o și nimeni nu a trăit-o mai bine ca el. El a trăit în comuniune cu oamenii, fiindcă a trăia deja prin rugăciune, într-o permanentă comuniune cu Dumnezeu. Când se ruga, Isus ieșea complet din mediul uman ce îl înconjura, pentru a se scufunda total și exclusiv în atmosfera Tatălui său.
Isus trăia spiritualitatea comuniunii cu oamenii, pentru că trăia spiritualitatea comuniunii cu Tatăl său. Știa să vorbească cu oamenii, pentru că știa să vorbească în rugăciune cu Dumnezeu. Isus știa să vorbească cu Dumnezeu, să se roage, pentru că știa să creeze climatul, mediul necesar pentru rugăciune: un climat de tăcere, de izolare, de singurătate.
Isus obișnuia să se retragă pentru rugăciune, de preferință, în mijlocul naturii, în tăcerea misterioasă a nopții, acolo îl descoperea mai ușor și îl simțea prezent pe Dumnezeu: pe Muntele Tabor care era și este de o fascinantă frumusețe, unde se schimbă la față în timp ce se roagă; pe Muntele Măslinilor, departe de zgomotul și agitația orașului Ierusalim, unde încă mai supraviețuiesc bătrânii măslini, martori ai nopților petrecute de Isus în rugăciune sub crengile lor.
Isus este marele maestru al rugăciunii. El ne arată că o viață spirituală profundă, fără momente de tăcere, de singurătate, este o simplă iluzie. Rugăciunea nu este un monolog în care îi spunem lui Dumnezeu ce avem nevoie. Rugăciunea autentică este un dialog. În acest dialog personal, suntem conștienți că ceea ce ne spune nouă Dumnezeu este mult mai important decât ce îi spunem noi lui Dumnezeu. Glasul lui Dumnezeu nu se face auzit decât în tăcere, în singurătate. O rugăciune ce nu se naște din tăcere, nu e însoțită de tăcere, nu se continuă cu tăcere, e o înșiruire de vorbe, e o trăncăneală, e o rugăciune plină de distracții, făcută fără suflet, din obligație, fiindcă este impusă, și când este impusă, nu se mai face.
Isus ne învață că trebuie să cultivăm tăcerea, reculegerea, pentru a ne putea însuși spiritul de rugăciune și pentru a putea avea o viață spirituală autentică și profundă. Isus ne învață că tăcerea e de aur, iar cuvântul e de argint, că însăși tăcerea devine rugăciune, o rugăciune mai prețioasă decât cea făcută din cuvinte, fiindcă, după cum am spus și mai înainte, rugăciunea este un dialog în care lucrul cel mai important este să asculți ce îți spune Dumnezeu. Porunca pe care o dă Dumnezeu poporului său în Biblie este: „Ascultă, Israele!”, nu „Roagă-te, Israele!” „Căci, dacă nu mă asculți tu mai înainte pe mine, nici eu nu te ascult pe tine”.
Însă trebuie să recunoaștem că tăcerea este o mare suferință, o adevărată tortură atunci când o facem fiindcă nu avem încotro, când tăcerea ne este impusă, când devine un act de reprimare a unei tendințe naturale, atunci când tăcerea nu are un scop, când nu i se cunoaște adevărata valoare, când nu știm pentru ce trebuie să tăcem. De aceea va trebui să ținem minte că scopul tăcerii, este acesta: tăcem ca să-l ascultăm pe celălalt cu care ne aflăm în dialog, tăcem ca să-l ascultăm pe Dumnezeu cu care ne aflăm în dialog. Acesta este spiritul de rugăciune. Amin
