Lc 21,29-33
A existat la un moment dat o mamă americano-indiană, care adesea era văzută pe un deal sub un copac. Acolo își îngropase fiul ce fusese ucis de dușmani cu mulți ani în urmă. Când a fost întrebată de ce merge acolo atât de des, ea a răspuns că nu datorită copacului ori dealului ci datorită a ceea ce e în mine. Copacul și dealul trezesc ceea ce e în inima mea.
Cele două lecturi de la această liturghie, ne vor vorbi despre necesitatea de a recunoaște semnele ce sunt îndreptate spre Dumnezeu. Copacul și dealul din povestea noastră arătau mamei prezența fiului ei. Trebuie să recunoaștem faptul că Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubim noi înșine. Așa că întrebarea e, acordăm noi lui Dumnezeu primul loc? Îl iubim noi pe el mai mult și mai tare decât orice altceva?
Sfântul părinte a spus la un moment dat că călugări sunt extrem de benefici pentru societate fiindcă ei se oferă cu totul lui Dumnezeu iar prin Dumnezeu aproapelui lor. Adevărat e și faptul că și cei căsătoriți pot sluji aproapele. Însă doar călugări și persoanele consacrate pot reaminti tuturor că Dumnezeu e cel care e proprietarul inimii lor.
Cu alte cuvinte, întrebarea la care vă invit să reflectăm astăzi este, Cum folosim noi rolul nostru ca și credincioși în favoarea Bisericii? Îl folosim noi pentru a face ceva în privința sărăciei, a dușmăniilor dintre cei de lângă noi, a lipsei de speranță sau a nedreptății? Ori trecem pe lângă ele fără să le băgăm în seamă?
