In 10,22-30
Sărbătoarea Dedicării templului
În timpurile biblice oaia reprezenta prosperitatea și întregul mijloc de trai al omului. Oaia le dădea mâncare (1Sam 14,32), lapte pentru băut (Is 7,21-22), lână pentru îmbrăcăminte (Lev 13,47-48), monedă de schimb (Ez 27,18-19) și era figura centrală în sistemul sacrificial de la templu (Ex 20,24) (din Dicționarul interpretului a Bibliei, vol 4, p.315). Astfel, în Biblie oaia este prezentă de peste 500 de ori.
Unui păstor îi este repartizată o turmă de oi și în fiecare dimineață păstorul își cheamă din nou turma pentru a o putea duce la pășune. După ce au auzit vocea familiară a păstorului lor, oile îl urmează doar pe el. Oilor le este frică să urmeze o voce pe care nu o cunosc. Tocmai de aceea în pasajul evangheliei de astăzi Isus folosește în mod clar acest obicei palestinian de chemare a oilor de către păstorul turmei. Isus spune: oile mele aud vocea mea; eu le cunosc pe ele iar ele mă urmează (v.27)
Însă ca oi ale sale, cum putem știi că auzim vocea lui, pentru a-l putea urma? În special, astăzi auzim atât de multe voci care ne cheamă: vocea secularismului și a consumismului care ne fac să devenim mai materialiști; vocea conducătorilor noștri politici care vor să îi patronăm pentru ai putea face mai populari și așa mai departe… Însă Cristos, ca bun păstor, ne vorbește în multe moduri și în multe ocazii. Există două căi mari care sunt foarte clare și ușor de recunoscut; două căi pe care Biserica însăși ni le indică.
Prima este prin liturgia sacră. Sacrosanctum Concilium, Consituția asupra Liturgiei sacre din cadrul Conciliului al II-lea din Vatican, la numărul 7 ne învață următorul adevăr: Cristos e prezent în cuvântul său, căci el este cel care vorbește în timp ce se citește în biserică sfânta Scriptură. De exemplu, cuvintele lui Cristos pe care tocmai le-am auzit acum câteva minute la lectura evangheliei au fost rostite simultan atât de preot, ale căror cuvinte au fost auzite de urechi, cât și de Cristos a cărei voce a fost auzită de către inimă, dacă suntem dispuși să o auzim.
A doua este prin conștiința noastră. Iarăși avem asigurarea Conciliului al doilea din Vatican ca așa este. Gaudium et Spes sau Constituția pastorală asupra Bisericii în lumea contemporană, la numărul 16 ne învață că În adâncul conștiinței, omul descoperă o lege pe care nu și-o dă el însuși, dar căreia trebuie să i se supună și al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească și să facă binele și să evite răul, răsună la momentul potrivit în urechea inimii… Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu…Conștiința este nucleul cel mai tainic și sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri.
Însă putem noi să îl recunoaștem personal pe Isus, în propriile noastre vieți? Noi putem să îl recunoaștem pe Isus, personal, dacă îl ascultăm și dacă ne supunem lui. Cuvântul ebraic pentru a asculta este Shema. Însă cuvântul ebraic pentru supunere este tot shema. Prin urmare putem spune și noi că a-l asculta pe El nu înseamnă doar a-l auzi, a-l cunoaște și a-l înțelege. Pentru evrei și Isus era tot un evreu, și a-l asculta înseamna a te supune lui. Pr Bobby Titco, în omilia sa, a spus că pentru noi creștini și discipoli lui Isus, ascultăm nu doar de dragul cunoașterii, ci ascultăm pentru a ne putea supune, ascultăm de Isus fiindcă dorim să ne supunem lui.
La sfârșit, Pr Titco a continuat, aceea ascultare are nevoie nu doar de urechile noastre pentru a auzi și de mințile noastre pentru a înțelege, ascultarea are nevoie mai mult decât inimile noastre cu care să cântărim. Ascultarea cere întregul nostru sine. Amin
