16 mai – Fer. Vladimir Ghica, pr. m.

In 12, 24-26

În pericopa evanghelică de astăzi, Isus zice: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare aduce mult rod. Cine își iubește viața o va pierde, iar cine își urăște viața în lumea aceasta o va păstra pentru viața veșnică. Dacă îmi slujește cineva, să mă urmeze pe mine, și unde sunt eu acolo va fi și slujitorul meu. Dacă îmi slujește cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (In 12, 24-26). Aceste cuvinte exprimă cel mai bine figura eroică a Fericitului Vladimir Ghika, preot și martir, pe care îl comemorăm astăzi. El este bobul de grâu care se pierde în pământ și odrăslește roade de bunătate și de sfințenie.

Monseniorului Vladimir Ghika, a fost nepot al ultimului domnitor al Moldovei: „Se convertise cu ani în urmă considerând că a fi catolic însemna «a deveni și mai ortodox», păstrând toată viața un devotament nezdruncinat față de cauza catolică.” În Scrisoarea sa apostolică, Papa Francisc îl numește pe Fericitul „Vladimir Ghika, preot diecezan și martir, păstor cu râvnă și martor stăruitor al iubirii dumnezeiești, apărător neînfricat al credinței catolice, precum și al comuniunii cu Biserica Romană”.

De familie nobilă, Vladimir și-a folosit numeroasele înzestrări cu care fusese dăruit de natură și de har în folosul celor nevoiași. Convertit în 1902 și hirotonit preot la Paris la 7 octombrie 1923, la vârsta de 50 de ani, a început un intens apostolat de binefacere în slujba celor mici și a celor săraci. În 1939 a decis să rămână în România pentru a face față nevoilor refugiaților polonezi după invadarea Poloniei de către naziști. Credincios față de ceea ce numea el teologia nevoii, s-a ocupat de bolnavi, de răniți și de prizonierii de război. Și-a întărit această decizie și în 1948 când, după abdicarea și plecarea regelui Mihai, regimul comunist a început o violentă și sistematică reprimare a catolicilor.

În 18 noiembrie 1952 a fost arestat, apoi încarcerat la Jilava, una dintre cele mai cumplite temnițe de exterminare. Demnitatea sa, iertarea prigonitorilor, susținerea spirituală a celor întemnițați împreună cu el, viața de rugăciune intensă, au făcut din el un înalt exemplu de mărturie evanghelică. S-a stins la 16 mai 1954, din pricina torturilor groaznice aplicate de către Securitate. Om de profundă spiritualitate și deschis ecumenismului, nutrea o mare dorință de a vedea înfăptuirea unității dintre Biserica ortodoxă și cea catolică.

Cel mai mare act de renunțare pe care îl poate face cineva este de a renunța la obiceiurile sale lumești, motivații și aspirații prin supunerea la voința lui Dumnezeu prin a fi ascultător în toate. Nimic nu e mai drag omului decât libertatea propriei sale voințe din moment ce aceasta îl face stăpân peste alți și îi dă controlul asupra lumii i a împrejurimilor sale. Însă cel care renunță la propria sa voință de dragul lui Dumnezeu, acceptă acea moarte care poate aduce rodul vieții.

Cel care renunță la libertatea propriei voințe, prin care e stăpânul lui însuși, renunță efectiv la propriul sine. Acestea e motivul pentru care ascultarea cuvântului lui Dumnezeu este unul dintre cele mai vrednice de laudă, sacrificii, pe care omul îl poate oferi lui Dumnezeu, dacă nu cel mai mare.

Permițându-i lui Dumnezeu să ne conducă viețile este însăși fundamentul credinței în Cristos. Dumnezeu ne dă liberul arbitru  pentru a ne guverna singuri conform valorilor și convingerilor personale. Astfel, dacă noi alegem să fim ascultători față de cuvântul lui Dumnezeu și față de planul său pentru noi, viețile noastre vor deveni o dăruire voluntară față de slujirea, închinarea și gloria lui Dumnezeu, un sacrificiu al sinelui și a atașamentelor față de opiniile, înclinările, și de propriilor noastre cerințe și convingeri personale. O astfel de ascultare ne eliberează de preocuparea față de propria persoană și ne golește de iubirea proprie. Amin.