Fap 2,42-47;
1Pt 1,3-9;
In 20,19-31
Călătoria prin dubii către credință
Pericopa evanghelică din această duminică, a doua de peste an sau duminica tomei după cum mai este cunoscută, preia toate idealismele noastre pascale, bucuria noastră în Domnul înviat, pentru a fi folosită să ne trezească la realitate. Lecturile precum și recentele evenimente din țara noastră și din lume, mă determină să vă vorbesc astăzi despre credință, dubii și necazuri.
Este extrem de ușor să fii o persoană credincioasă atunci când toate merg bine. Când viața este fără nici un necaz cu adevărat mare, când cele mei grele lucruri de acceptat sunt moartea părinților bătrâni și spitalizarea lor pentru afecțiuni minore precum apendicită, este foarte ușor pentru fiecare dintre noi să fim persoane credincioase. Însă când ne sfâșie inimile un necaz, precum moartea unui soț tânăr, sau mai rău, moartea unui copil, sau o căsătorie care în mod evident se află pe stânci, apoi, foarte adesea, simțim cum credința noastră începe să scadă. De multe ori intrăm într-o perioadă în care suntem mânioși pe Dumnezeu îndoindu-ne totdată de el sau chiar de existența lui. Aceasta nu înseamnă că ne-am pierdut credința. Pur și simplu, înseamnă că suntem chemați la o credință mult mai profundă.
Le e foarte ușor discipolilor să creadă în Domnul când ei au simțit atracția cuvintelor sale, când au fost martori ai vindecărilor sale, când au văzut miracolele sale. Însă a fost mult mai greu, pentru ei, să creadă în Isus după ce acesta a fost luat pentru a fi omorât. Le era foarte greu să creadă atunci când au realizat că și ei ar putea fi omorâți pentru faptul că erau discipoli lui. Toma a avut dubii asupra învierii fiindcă suferea de criza 
crucificării. Credința sa în Dumnezeu scăzuse. Asemenea celorlalți discipoli aleși, care mai târziu aveau să fie numiți apostoli, precum Petru, Iacob, Andrei, Bartolomeu, Simon și toți ceilalți, și Toma a fugit și s-a ascuns. Nu era de găsit pe Golgota. Îi era prea frică ca să își amintească promisiunea pe care le-o făcuse Domnul. Însă credința i-a fost restaurată când l-a văzut pe Domnul. În acel moment, Isus i-a spus lui Toma despre marea credință, o credință asemenea celei cu care va chemat pe voi dar și pe mine. Domnul s-a uitat la Toma iar apoi s-a uitat în jos la vârstele noastre și a spus: Fericiți cei care cred fără să fi văzut.
Când un necaz ne lovește, cu toți începem să ne rugăm pentru a fi eliberați de el cât mai repede. Doamne, te rog tine-l în viață pe soțul meu sau pe copilul meu. Sau Doamne te rog salvează-mi căsătoria. Doamne protejează-l pe fiul meu la război. Dacă eliberarea vine, ne simțim ca și cum l-am fi văzut pe Domnul. Toate acestea sunt atât bune cât și rele, însă cu atât mai mare este credința noastră atunci când rămânem alături Domnul, când nu primim răspuns la rugăciunile noastre. Fericiți cei care cred fără să fi văzut.
Duminica trecută am fost chemați să credem în înviere. Propria noastră credință în înviere nu se bazează pe experimentarea prezenței Domnului înviat, ci asupra unui mormânt gol. Când ne simțim goi, când simțim că Domnul nu se mai află în viețile noastre, trebuie să recunoaștem mai mult ca niciodată că el este viu în mijlocul nostru.
Nu ar trebui să ne simțim prost din cauză că avem probleme în a crede. Ar trebui să ne simțim umani. Ar trebui să realizăm că necazurile noastre ne poate conduce spre o credință mult mai puternică. Ceea ce ne încearcă adesea ne face și mai puternici. Permiteți-mi să vă dau un exemplu din viața de zi cu zi. Un copil în vârstă de 14 ani face ceva cu adevărat rău, ceva ce ar fi putut rezulta prin a-și face rău lui însuși sau altora – precum a merge cu mașina într-o veselie ca apoi să provoace un accident. Odată prins, adolescentul trebuie să aibă de-a face cu legea și cu toate reparațiile de care va fi nevoie. Adolescentul, de asemenea trebuie să meargă și în fața părinților lui sau al ei. Părinți mai mult ca sigur au propria lor pedeapsa în legătură cu incidentul, precum, în ciuda a ceea ce spune legea, nu îți vei lua permisul de conducere până nu vei împlini 19 ani. Însă părinți buni, vor mai adăuga pe lângă pedeapsă și următoarele cuvinte: Te iubesc în ciuda comportamentului iresponsabil. Când ei fac astfel, demonstrează că au o iubire mult mai profundă și deplină față de copilul lor decât înainte ca iubirea lor să fi fost testată de faptele acelui copil.
În ceea ce ne privește, a spune Domnului, Te iubesc și cred în tine în ciuda momentelor în care am fost nesigur în privința prezenței tale în viața mea, demonstrează faptul că avem o credință mult mai profundă decât înaintea momentului în care ea ne-a fost încercată.
O soție tânără moare. Un om tânăr este devastat. El se ceartă cu Dumnezeu, ba chiar se supără pe Dumnezeu. Cum ai permis să i se întâmple aceasta? Spunea el, în durerea lui, uitând că Dumnezeu nu face lucruri rele sau cauzează lucruri rele, ci plânge cu noi în necazurile noastre după cum a plâns și cu Marta și Maria la moartea lui Lazăr. În timp, după șocul și supărarea inițială, tânărul bărbat, recunoaște că Dumnezeu este prezent chiar și atunci când lucruri rele ni se întâmplă și alege să creadă. Credința lui se bazează acum nu doar pe experiența sa bună, ci și asupra alegerii sale a lui Dumnezeu din timpul necazului. Necazurile, când nu sunt cauzate de Dumnezeu, ne conduc spre o credință mult mai profundă decât am avut înainte de ea.
Să nu ne persecutăm pe noi înșine. Dubiul face parte din ființa noastră umană. O persoană care nu a reacționat cu mânie în timpul unei tragedii poate fi un sfânt, însă mult mai probabil este o persoană care nu a iubit cu adevărat cauza tragediei. Persoane care recunoaște că Dumnezeu a fost cu siguranță acolo în timpul mâniei, este o persoană a cărei credință a crescut.
Să ne rugăm astăzi ca, noi toți să avea o credință matură, să fim capabili să creștem prin necazuri. Ne rugăm astăzi ca noi toți să fim incluși în acea frază pe care a spus-o Domnul, Fericiți cei care cred fără să fi văzut. Amin.
