Is 56,1.6-7
Rom 11,13-15.29-32
Mt 15,21-28
O veche zicală spune că: Dacă nu reușești din prima, încarcă din nou, sau cu alte cuvinte, Încearcă mai tare.
Exact la fel s-a întâmplat și cu femeia cananeană din textul evangheliei de astăzi. Ea a încercat și a încercat din nou, implorându-l pe Domnul, rugându-se de Domnul să îi vindece fiica atât de mult încât Domnul însuși a încercat să o ignore, după care a respins-o iar într-un final a și insultat-o prin a o striga asemenea câinilor spunându-i: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căței. Dar ea i-a răspuns cuvintelor lui Isus spunându-i: … dar până și căței pot mânca firimiturile ce cad de la masa stăpânilor lor.
Am să includ în această prezentare a mea un comentariu făcut de William Barclay asupra acestui pasaj. El spunea că sunt anumite lucruri la această femeie de care trebuie să ținem cont:
În primul rând această femeie a avut dragoste. Ea a făcut ca mizeria copilului ei să fie și a ei. Ea este o femeie păgână însă în inima ei se afla iubirea față de copilul ei care este mereu o reflecție a iubirii lui Dumnezeu pentru copii lui. Iubirea e cea care a făcut-o să se aproprie de Isus, să îi accepte tăcerea și să apeleze la el. Iubirea e cea care a făcut-o să se aproprie de Isus.
În al doilea rând, femeia avea credință. Ea la numit pe Isus, Fiul lui David. Este un titlu politic dar totuși e plin de semnificație. O credință a început să crească în ea, în care, îl vedea pe Isus ca pe un mare și puternic făcător de minuni. Cu toate că ea a venit la Isus ca la un magician, ea a terminat prin a-l numi Domn.
În al treilea rând, această femeie avea o persistență îndărătnică. Ea era de nedescurajat. Atât de mulți oameni se roagă doar pentru că nu doresc să piardă ocazia. Această femeie a venit la Isus fiindcă Isus nu era doar un posibil ajutor, el era singura ei speranță. Ea a venit cu o speranță pasională, un simț clar de nevoie și un refuz de a fi descurajată. Pentru ea, rugăciunea nu era o formă rituală ci o revărsare a dorinței sufletului ei, care simțise cumva că ea nu putea și nu avea voie să primească un nu ca răspuns.
Și nu în ultimul rând, această femeie avea darul veseliei. Ea era în mijlocul necazurilor și totuși putea zâmbi. Știți, Dumnezeu iubește credința veselă, credința în ochi căreia se află întotdeauna lumina speranței, credința cu un zâmbet care poate lumina întunericul.
Sper că cu toți deținem aceste lucruri, prezente în această femeie, astfel încât să putem continua să trăim în ciuda conflictelor pe care le vom întâlni în viitor. Să facem din această femeie o sursă de inspirație.
Un preot a spus că cei care sunt obișnuiți să meargă cu mașina mereu, 100 de metri, de mers pe jos li se par extrem de mult. Însă cei care sunt obișnuiți să meargă 20 Km, o călătorie făcută până și cu căruța li se pare puțin și rapid. Cei care sunt hrăniți bine sunt mofturoși asupra a ceea ce urmează să mănânce, se agită și se plâng asupra alimentelor care se află pe masă. Însă cei care sunt înfometați, apreciază tot ceea ce li se pune în cale, până și rămășițele care sunt rezervate câinilor.
Se aseamănă cu o imagine pe care am văzut-o într-o carte, în care niște copii mâncau resturile de pe malul mării rămase în urma unei furtuni imense pe mare.
Asta e ceea ce sa întâmplat cu femeia cananeană din pasajul evangheliei de astăzi. Nu îi păsa de tratamentul de tăcere, care, pe mulți dintre noi iar fi descurajat: respingerea, insulta și rezistența din partea discipolilor lui Isus însuși din cauza nevoii sale imense. Mai exact: la început, strigătul ei de îndurare a fost pur și simplu mustrată de Isus. Apoi discipoli enervați au încercat să scape de ea. În cele din urmă, Isus i s-a adresat cu dispreț, asemenea unui câine. Însă ea tot nu a renunțat la persistența ei iar Isus a admirat-o foarte mult pentru aceasta.
În continuare să analizăm modul în care au trat-o discipoli pe această femeie. Comportamentul lor a demonstrat faptul că evrei erau într-un conflict cu păgâni pe care nu îi considerau buni iar ceea ce ei aveau era complet rău. În continuare voi vorbi puțin despre conflict.
Conform unui autor politic într-o carte de-a sa: există un conflict în cadrul oricărei organizații. Cu toate acestea, acesta nu se întâmplă pur și simplu ci din cauza relațiilor lor. Oameni le creează datorită acțiunilor lor. Conform lui Edwin P. Flippo: Conflictul are loc atunci când doi sau mai mulți oameni sau grupuri percep faptul că au o incompatibilitate asupra scopurilor și asupra independenței acelei activități.
Și în ultimul rând, conform lui Mervin Kohn: Există patru tipuri de conflicte. Primul este conflictul problemă care în mod obișnuit constă în neînțelegerea dintre două sau mai multe grupuri, iscate din cauza diferitelor viziuni asupra problemei. Al doilea tip este conflictul interpersonal. Aceste conflict are loc între două persoane și se bazează pe diferențele personale. Poate să provină dintr-o problemă de conflict și să genereze într-o problemă de personalitate. Al treilea tip de conflict este cel de rol. Acesta are loc atunci când o persoană se confruntă cu mai multe presiuni din mai multe locuri. Un al patrulea tip de conflict este intra-personal. In această situație, valorile și credințele unei persoane sunt incompatibile cu acțiunile sale…
Dacă noi aplicăm asupra vieții noastre ceea ce sa întâmplat cu femeia cananeană, ne vom descuraja imediat, și dintr-o dată, vom renunța. Asta e ceea ce Isus nu dorește ca noi să facem, ci din contră, dorește să avem o credință fermă puternică și persistentă.
Conform lui Ramon J. Aldag și lui Arthur P. Brief, asta e ceea ce noi vom avea de făcut: să ne concentrăm asupra înfrângerii problemelor mutuale decât asupra celorlalți, încearcă să nu personalizezi conflictul, caută fapte pentru a putea rezolva aspectele neînțelegerii. Nu lua decizii bazate pe pură speculație.
Comunitatea noastră creștină nu este construită pe conflict și pe condamnări ci pe vindecare, împăcare și iertare. Amin
