Mc 8,11-13
Ca ființe umane, ori de câte ori întâlnim evenimente ce sunt peste puterile noastre de explicare, îi cerem lui Dumnezeu un semn, să facă lumină asupra acelor împrejurări. Sunt anumite fenomene pe care rațiunea nu le poate explica sau verifica. De cele mai multe ori insistăm asupra acestor semne pentru a îndepărta dubiile din inimile sau mințile noastre.
Uneori, eșuăm în a înțelege că Dumnezeu dorește ca noi să cunoaștem un eveniment anume fiindcă nu ne concentrăm atenția asupra propriei sale revelații. De-a lungul acelor momente de încercare din familiile noastre, Dumnezeu ne arată minunile sale prin numeroase persoane care vin să ne consoleze, în acele momente de durere. Oameni ies din normalul lor pentru a fi alături de noi, în ciuda faptului că nu ne pot oferi răspunsuri la nesiguranțele noastre. Numeroase familii ne asistă în depășirea durerii pe care o simțim, durere ce necesită timp de vindecare. Ba mai mult, a fost un timp în care Dumnezeu ne-a dat putere să mergem mai departe, în ciuda rănilor ce ne tot reamintesc că viața, în această lume este într-adevăr scurtă.
Textul evangheliei de astăzi, este o manifestare a faptului că Dumnezeu se revelează pe el însuși în numeroase căi, moduri. Isus însuși, nu le dă nici un semn fariseilor, semn pe care ei să îl poată interpreta cu ajutorul cunoștințelor lor omenești. El le oferă o dovadă supremă a divinității sale prin învierea sa. Aceasta este o asigurare a faptului că Dumnezeu este întotdeauna cu noi, și că el este fidel promisiunii sale de a nu ne abandona în orice circumstanță a vieții în care ne-om afla.
