Fap 14,21b-27
Ap 21,1-5a
In 13,31-33a.34-35
Ne aflăm în cea dea cincea Duminică din timpul Pascal. Fiecare Duminică de după paște are un element specific, unic, în a ne oferi mesajul lui Dumnezeu pe care trebuie să îl trăim în viețile noastre zilnice. Astfel, tema principală a lecturilor din această duminică este aceea a recunoașterii, a recunoașterii discipolilor lui Isus de către oameni din jurul lor, datorită faptului că aceștia respectau și practicau porunca iubirii mântuitorului.
Există patru lucruri, aspecte, elemente principale, prin care Isus a dorit să își facă simțită prezența printre discipoli săi, în timpul vieții sale dar mai ales după învierea sa din morți. Aceste patru elemente sunt, crucea, rugăciunea, euharistia și iubirea. Și le vom lua pe rând:
În primul rând, primul element e crucea. Isus a spus la un moment dat, Cine nu-și poartă crucea și nu vine după mine nu poate fi discipolul meu (Lc 14,27). Cu toți știm că răstignirea era o formă principală de pedeapsă a romanilor, pedeapsă practicată la scară foarte largă, în acel timp, mai ales în cazul criminalilor și a rebelilor. Când diferite persoane erau condamnate la răstignire, crucificare, o parte din această sentință includea și faptul că ei trebuiau să își care singuri crucile, pe care aveau să și moară, până în locul răstignirii, execuției. Pentru noi, însă, a ne căra crucile, a devenit o expresie figurativă, la figurat, care înseamnă că trebuie să îndurăm orice tip de povară pe care o avem, încercările, sau unele umilirii considerabile în această urmare a noastră a lui Cristos. Crucea este un simbol al îndeplinirii datoriei noastre creștinești, uneori chiar și cu prețul morții. Asemenea lui Isus Cristos, care a ascultat de Dumnezeu, și și-a dus la îndeplinire lucrarea, opera, spre mântuirea tuturor, cu toate că aceasta a implicat și moartea pe lemnul crucii pentru noi.
Al doilea element e rugăciunea. Isus a spus la un moment dat în evanghelia după Matei, că Căci unde doi sau trei sunt adunați în numele meu, sunt și eu acolo, în mijlocul lor” (Mt 18,20). Cel mai mare secret la unei rugăciuni ascultate, indiferent de cerința pe care o includem în acea rugăciune, este acela de a o cere în numele lui Isus și nu în numele răzbunării, ori a consolării ori a plăcerii, sau al unei căi mai ușoare de scăpare ori a scăpării de responsabilitate, ori de dragul faimei ori a rușinii, ori al unei lucrări mai bune ori pentru o recompensă datorată unei donații caritabile. Ci, în primul rând, dar mai ales, rugăciunea noastră nu trebuie să fie niciodată una egoistă, fiindcă o rugăciune egoistă niciodată nu va fi ascultată și nu va primi răspuns. Un lucru e clar, că noi nu trebuie să ne rugăm doar pentru nevoile noastre, gândindu-ne la nimic și la nimeni decât la noi înșine. Ci trebuie să ne rugăm ca membri ai unei comunități creștine. În acel moment în care rugăciunea noastră este una lipsită de egoism și de individualism, atunci acele rugăciuni vor fi ascultate. De aceea va trebui să nu uităm niciodată că răspunsul la rugăciunile noastre nu vine, și nu se datorează propriilor noastre dorințe ci datorită voinței Tatălui prin Isus Cristos. De aceea nu trebuie să ne separăm niciodată de fiul său, Isus Cristos.
Al treilea element este Euharistia. Isus a spus la un moment dat că, Şi, în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, a dat-o discipolilor şi le-a spus: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu!” (Mt 6,26). În cadrul ultimei sale cine, Isus a luat masa de paște cu discipoli săi, totul în anticiparea, imaginea pătimirii, morții și învierii sale. Pâinea a devenit acum trupul lui Cristos frânt și dat ucenicilor săi dar mai ales nouă tuturor. Vinul a devenit acum, sângele lui Isus vărsat pentru mântuirea lumii întregi. La fiecare sfântă Liturghie, pâinea și vinul sunt transformate, prin puterea Duhului Sfânt în trupul și sângele lui Isus. Iar astfel, pâinea pe care o mâncăm la fiecare sfântă Liturghie nu este un simbol al trupului Mântuitorului, ci este trupul lui Cristos însuși.
Iar ultimul este iubirea. Și l-am auzit în textul evangheliei de astăzi, pe Isus spunându-ne că Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii! (v.34). Isus ne-a dat, nouă tuturor o nouă poruncă, aceea de a ne iubi unii pe alții iar asta fiindcă el ne iubește pe toți.
Această învățătură a lui Isus de a ne iubi unii pe alți, prinde diferite forme. Iar asta fiindcă în textul evangheliei după sfântul Matei, Isus a spus Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!» (22,39). În mod obișnuit sau mai bine zis, de obicei, pentru poporul evreu, aproapele reprezenta doar evrei din jurul lor. Însă pentru Isus, aproapele reprezintă și include toate persoanele care au nevoie de ajutorul nostru. În acest mod trebuie să înțelegem și parabola samariteanului milostiv ori bun: că fiecare persoană aflată în nevoie, indiferent că aceasta locuiește lângă noi ori în orașul ori satul învecinat, indiferent că este frumos ori urât, el este aproapele nostru.
Isus le-a cerut discipolilor săi dar și nouă tuturor să folosim ca instrument de măsurare a iubirii pe care o avem față de oameni din jurul nostru, iubirea pe care ei, noi, o avem față de noi înșine. Va trebuie să îi tratăm pe cei din jur, pe toți ceilalți oameni ca pe propriul nostru trup și sânge. Un lucru e clar, că nu e deloc un lucru ușor. De fapt, cu toți avem standarde diferite pentru noi înșine și pentru toți ceilalți. Tendința naturală este aceea de a da o prioritate mai mare propriei noastre persoane, o grijă și iubire mai mare și de a da tuturor celorlalți o atenție mult mai mică și mai infirmă. Prin a ne cere să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, Domnul nu face nimic altceva decât să ne ajute să depășim, să învingem această tendință narcisistă din noi. Cu toți aparținem trupului lui Cristos motiv pentru care trebuie să ne comportăm ca și cum suntem cu adevărat, cu toți, părtași la același trup.
Însă, în textul evangheliei de astăzi, Isus ne prezintă o versiune mult mai strictă și mai nouă a acestei porunci a iubirii. El ne spune că Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi, (In 13, 34-35). Domnul își învață discipoli să folosească, ca și standard, nivel de iubire, nu doar propria lor iubire față de ei înșiși ci iubirea pe care el o are față de ei și față de noi toți. Cu toți știm că modul nostru de a iubi poate fi cu ușurință pătat de propriile noastre motivații egoiste. De aceea, Cristos ne provoacă astăzi, pe toți să ne iubim unii pe alți în același mod în care el ne-a iubit și ne iubește pe toți.
Însă cum e această iubire asemenea celei lui Cristos? Este o iubire agapică, a iubire, în ciuda a toate, și nu o iubire cu dacă, sau fiindcă. Agape, după cum am zis și cu altă ocazie, este o iubire necondiționată, o iubire ce nu e motivată de capacitatea noastră de a iubi pe cei din jur. Nu e o iubire care spune că Te voi iubi doar dacă vei deveni cel mai bun din clasă sau te voi iubi doar dacă îți permiți să îmi cumperi o mașină superbă. Este o iubire ce îi include și pe cei ce nu pot fi iubiți, inclusiv pe cei mai săraci dar mai ales pe proprii noștri dușmani. Iubirea sa este una lipsită de egoism, ne-selectivă dar mai ales care se jertfește pe sine. Iubirea lui Isus nu este o iubire meritată, care este dobândită doar de cei care dețin calitățile necesare, dobândite. Este o iubire care nu va spune niciodată că Te iubesc fiindcă ești o persoană considerabilă sau Te iubesc fiindcă ești credincios.
Suntem cu toți chemați de Isus să facem exact același lucru, de a ne iubi unii pe alți. Iar asta nu datorită faptului că el ori ea este o persoană ce merită să fie iubită, ci în ciuda faptului că, el ori ea, poate, ori nu poate, merită ori nu merită. Astfel, va trebui să îi iubim pe toți dușmani noștri dar mai ales pe toți cei care ne-au greșit, pe toți cei păcătoși.
Am dat zilele acestea, într-o carte de omilii, de o povestioară despre o fetiță care se născuse fără o ureche. Datorită acestui minus ea a devenit o persoană rușinoasă și introvertită, închisă în sine. Erau momente în care se întorcea acasă plângând fiindcă colegi ei de clasă își băteau joc de ea. Când a devenit o adolescentă, mama ei a dus-o la un chirurg care i-a făcut un transplant de ureche. Operația avusese succes iar această fetiță a devenit o persoană normală și fericită.
Imediat după această operația a avut primul ei iubit. Apoi, după alți câțiva ani a decis să se și căsătorească. Însă în ajunul nunții ei, s-a dus în camera mamei ei și i-a mulțumit. Însă în timp ce o luase în brațe, a observat un lucru destul de ciudat, că ceva lipsea la mama ei. Realizase că în spatele acelui păr lung, lipsea urechea mamei ei.
În acea clipă fetița a izbucnit în lacrimi și a spus, Tu ai fost. În toți acești ani nu mi-ai spus niciodată că tu ai fost. Mama însă i-a spus că Draga mea fetiță, nu ți-am spus fiindcă nu doream să te întristezi pentru mine. Am făcut-o pentru ca tu să fii fericită ca să te văd fericită cu viața ta. Nu pierzi nimic dacă îl oferi cuiva pe care îl iubești.
În încheiere vă invit să reflectăm asupra unui text de care am dat zilele acestea, care spune că Viața este un cuvânt cu foarte mult înțeles. Cuvânt care înseamnă iubire, inspirație, iertare, persistență. Indiferent de cine, ce, unde și când găsești viața, întotdeauna să îți amintești că numai Dumnezeu îți poate satisface viața. Amin
