In 20,24-29
In momentul în care Isus a apărut discipolilor săi, Toma nu era prezent. Se separase de grup. Decisese să fie singur în durerea și dubiile lui. Nu dorea să se încreadă în cuvintele celorlalți discipoli. Pentru el, a crede însemna mai întâi dovada. Arată-mi dovada. Pentru el, credința însemna vezi și apoi crezi. Dorea să fie sigur. Iar Isus le-a apărut pentru a doua oară, dar de data aceasta Toma era cu ei. Isus imediat la confruntat în privința dubiilor sale, iar el și-a recunoscut greșeala, s-a căit și a făcut una dintre cele mai explicite mărturisiri de credință. Domnul meu și Dumnezeul meu!
După ce sfanțul Toma, pe care îl comemorăm astăzi, și-a învins dubiile, acesta s-a dedicat cu totul credinței sale, și slujirii totale a lui Isus. Tradiția spune că acesta a predicat evanghelia în Sudul Indiei, unde a și suferit martiriul.
Ceea ce trebuie noi să reținem astăzi e faptul că ori de câte ori ne sustragem de la comunitatea noastră de credință, Biserica, după cum făcuse și sfântul Toma, ne privăm pe noi înșine de mari șanse și oportunități. Cineva a spus că în momentul în care ne separăm pe noi înșine și alegem să fim singuri, nedorind să ne alăturăm diverselor activități religioase, precum sfânta Liturghie sau multe altele, pierdem, ratăm iubirea și prezența lui Isus înviat din comunitate. Credința noastră este una slabă, sub-dezvoltată, goală în conținut, ne-existentă de cele mai multe ori, ori pur și simplu moartă. De aceea avem nevoie de mâinile pline de răni ale lui Isus, dacă dorim să îi facem pe toți ceilalți să vadă și să creadă.
