Ier 38,4-6.8-10
Evr 12,1-4
Lc 12,49-53
Cum a putut Isus să fie oare atât de neglijent în cuvintele sale când a spus că Foc am venit să arunc pe pământ și ce altceva vreau decât să se aprindă! Tocmai de aceea și problema principală din textul evangheliei de astăzi este focul. Însă la ce sa referit Isus oare?
Isus folosește cuvântul foc într-un mod simbolic. Iar asta fiindcă în Vechiul Testament, focul este un simbol al prezenței lui Dumnezeu. De exemplu, în acest text din Vechiul Testament unde putem citi Căci Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos (Dt 4,24). Cu alte cuvinte, focul este un simbol al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului său.
În Noul Testament, focul a devenit un simbol al curățirii, purificării sau transformării unei persoane la o stare mult mai perfectă. Cel mai bun exemplu în această privință, desigur, sunt Rusaliile, coborârea Duhului Sfânt sub formă de limbi de foc asupra apostolilor și asupra nouă tuturor, a celor care cunoaștem efectul acestui mare eveniment. Apostoli s-au transformat din niște oameni fricoși în niște misionari curajoși și predicatori ai evangheliei.
În textul evangheliei de astăzi Isus dorește ca acest foc să coboare asupra noastră astfel încât noi să ne putem schimba și să devenim niște creștini mult mai angajați și dedicați, creștini care sunt mereu gata să îl urmeze și să îl imite, să lucreze pentru el, ba chiar să moară pentru el ca discipoli în lume. Astfel, în continuare vă invit să reflectăm asupra unor afirmații pe care le-a făcut un mare predicator verbit în urmă cu câțiva ani, în care spunea că noi ca și creștini ar trebui să învățăm să fim sfinți în ciuda stării noastre de păcătoși, să învățăm să ne rugăm în ciuda suferințelor noastre, să învățăm să fim umili în ciuda nevoilor noastre de apreciere și recunoștință. Iar aceste lecții sunt căi prin îl putem imita pe Cristos, și le vom lua pe rând.
Să învățăm să fim sfinți în ciuda stării noastre de păcătoși. Când am auzit cuvântul sfânt, mi-am amintit de o experiență a unui preot pe care o citisem pe internet, care spunea că își amintește că denumise unul dintre ceilalți seminariști, coleg cu el, ca omul sfânt însă în acel caz ei se refereau la sfânt într-un mod cu totul diferit. Îl numeau sfânt pentru că mereu întârzia la Sfânta Liturghie, mereu întârzia la rugăciune, meditație și reflecții, mereu întârzia la orele de curs, însă mereu ajungea la timp la masă.
Datorită tocmai acestei stări a noastre de păcătoși, multe vise ale noastre sunt distruse, încrederi, relații, prietenii distruse. Sunt sigur că fiecare dintre noi are propriile povești și experiențe de distrugeri, frângeri. Însă cea mea rea formă de distrugere pe care am comis-o cu toți și pe care va trebui să o și admitem este aceea pe care noi am făcut-o lui Cristos și trupului său, Biserica iar asta din cauza stării noastre de păcat. Însă, după cum spusese și apostolul că acolo unde abundă păcatul, harul lui Dumnezeu se revarsă și mai mult.
Acesta este motivul pentru care, fiecare dintre noi este chemat să fie sfânt și nu episcop, preot și călugăr. Într-unul din documentele Conciliului al II-lea din Vatican numit Lumen Gentium, găsim un întreg capitol dedicat asupra chemării universale la sfințenie. Cu toți suntem chemați să fim sfinți. Isus însuși a spus, Fiți sfinți după cum Tatăl vostru ceresc sfânt este. Prin urmare, ca popor sfânt al lui Dumnezeu va trebui să revenim cu toți la bazele vieții noastre creștine, adică la căință, rugăciune și fapte bune.
Să învățăm să ne rugăm în ciuda suferințelor noastre. Rugăciunea este atât de importantă pentru noi creștini. Nu avem cum să prosperăm în viețile noastre fără rugăciune. Asemenea unei mașini care e legată de combustibil sau peștele de apă, tot la fel este și creștinul cu rugăciunea.
Mulți oameni m-au tot rugat să mă rog pentru ei, însă trebuie să admit faptul că nu mi-am îndeplinit promisiunea față de toți. Da, am promis că mă voi ruga pentru ei, însă rugăciunea mea este scurtă fiindcă am atât de multe lucruri de făcut, precum vizionarea emisiunii de televiziune preferată sau ascultarea de muzică sau multe altele care nu sunt atât de rezonabile.
De ce mulți dintre noi nu ne rugăm? Un autor a spus la un moment dat că sunt mai multe motive pentru care nu ne rugăm. În primul rând fiindcă, iar acest prim aspect ne va fi destul de familiar, că suntem cu toți infectați de virusul activismului. Îndeplinim, producem și aducem rezultate care sunt măsura obișnuită, normală cu care oameni măsoară nivelul succesului nostru și a realizărilor noastre. Un preot care a construit și a ridicat clădiri e observat mult mai tare și repede decât unul care își petrece majoritatea timpului în rugăciune și cu Domnul.
În al doilea rând, unii oameni merg și cer altora să se roage pentru ei fiindcă pentru aceștia rugăciunea este o ocupație lipsită de sens. Tot la fel s-a întâmplat și cu mine pe când mă aflam într-o biserică și mă rugam. Moment în care a venit la mine cineva care mă căuta. Când ma văzut că mă rugam, a venit la mine și mi-a zis Hei, aici erai. Credeam că faci vro ceva, dar văd că nu faci nimic. De fapt, stăteam și mă rugam și meditam în acel moment în care m-a găsit și mi-a zis că nu făceam nimic.
Al treilea motiv care este și cel mai dureros dintre toate motivele pentru care nu ne rugăm e și cel pe care mulți dintre noi nu sunt dispuși să îl și accepte. Ne este frică de ce va ieși la iveală, slăbiciunile, păcatele și altele, pe scurt că ne este frică de Dumnezeu. Ar putea fi acesta motivul pentru care sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a spus cu autoritate Nu vă temeți, în prima sa predică ca sfânt pontif din anul 1978. Nu vă temeți de Dumnezeu.
Să învățăm să fim umili în ciuda nevoii noastre de apreciere și recunoaștere. Un mare predicator a spus că afirmarea și recunoașterea sunt nevoii legitime care sunt parte din personalitatea noastră umană. Însă, în această lume în care mare parte din atenția noastră se concentrează asupra propriilor noastre nevoii și griji, umilința nu este un cuvânt extrem de popular. Și totuși, cineva a spus că umilința este virtutea preferată Domnului, iar asta fiindcă o găsim prezentă în toate cele patru evanghelii, în care măreția este comparată și egală cu a fi mic, cu a fi cel mai de jos și cu a fi bolnav, sărac, suferind, cu copii și cu păcătoși. Tot ceea ce e mic și tot ceea ce nu e chiar atât de însemnat e scos în evidență de evanghelii. Este într-adevăr o contra-cultură.
În încheiere vă invit să reflectăm asupra acestei Litanii a umilinței pe care am găsit-o citată într-o carte a unui mare predicator, și voi menționa doar unele dintre acele iaculatorii,
O Isuse, blând și smerit cu inima – ascultă-mă
De dorința de a fi apreciat – mântuiește-mă, Isuse
De dorința de a fi iubit – mântuiește-mă, Isuse
De dorința de a fi căutat – mântuiește-mă, Isuse
De dorința de a fi onorat – mântuiește-mă, Isuse
De dorința de a fi lăudat – mântuiește-mă, Isuse
De dorința de a fi preferat – mântuiește-mă, Isuse
De dorința de a fi consultat – mântuiește-mă, Isuse
De dorința de a fi aprobat -mântuiește-mă, Isuse
De frica de a fi umilit – mântuiește-mă, Isuse
De frica de a fi disprețuit – mântuiește-mă, Isuse
De frica de a fi refuzat – mântuiește-mă, Isuse
De frica de a fi calomniat – mântuiește-mă, Isuse
De frica de a fi uitat – mântuiește-mă, Isuse
De frica de a fi batjocorit – mântuiește-mă, Isuse
De frica de a fi abandonat – mântuiește-mă, Isuse
De frica de a fi suspectat – mântuiește-mă, Isuse. Amin
