Înmormântare – 16

Qo 3,1-9

Ps 114

In 14,1-6

Timpul alocat

De un lucru suntem cu toți siguri și de acord, că moartea este un fapt cert al vieții. Că moartea este o parte din misterul vieții. Iar unul dintre cele mai tulburătoare aspecte ale morții, odată ce acceptăm inevitabilitatea ei, este acela că ne dăm seama că moartea este atât oarbă cât și surdă. Este oarbă prin refuzul ei constant de a nu privi la victimele ei, dacă sunt tinere sau bătrâne, sănătoase sau bolnave, productive sau nu. Iar surdă fiindcă nu aude strigătele noastre pentru a ne mai acorda încă puțin timp pentru a trăi, pentru a ne înlătura fricile, pentru ca să reușim să facem mâine toate acele lucruri pe care astăzi le-am lăsat neterminate sau le-am amânat pe mâine.

Cred că în momentul în care voi muri, voi privi înapoi pe coridorul timpului, și voi vedea destul de clar că toate lucrurile ce mi s-au întâmplat în viață au avut un potențial enorm de mult de a face binele sau lucruri bune, mai ales față de mine, indiferent că în acele momente le-am privit astfel sau nu, indiferent că am profitat de acele momente și am făcut bine, sau le-am irosit aiurea. Această retrospectivă ar putea include la fel de bine și timpul și circumstanțele propriei morți, moment în care voi vedea destul de clar că până și aceasta a fost tot spre binele meu propriu. Cred că acea parte din misterul vieții și al morții este acela că există un timp pentru toate de sub cer, că Domnul secerișului nu scoate niciodată o floare din grădina vieții fără a se asigura mai întâi că își încheiase cu succes timpul ce i-a fost alocat pe acest pământ.

Uneori, când o persoană moare brusc sau tragic, există și apare în mințile celor dragi o anumită întrebare nerostită, adică Mă întreb dacă a fost pregătit? Învățăturile bisericii, sau teologia morții, este destul de specifică asupra acestui lucru. Nimeni nu e pierdut sau mântuit doar pentru faptul că așa sa nimerit sau așa sa întâmplat, ori pentru faptul că a fost smuls brusc în eternitate. Nu, Dumnezeu nu este îngust-la-minte, după cum mai spunem noi, Dumnezeu este infinit de drept. Mulți dintre teologi noștri, precum, Rahner, Boros, Troisfontaines, ne învață că în momentul morții, când ne eliberăm de închisoare trupului, când cu o privire clară ca cerul senin ne putem vedea, pe noi înșine, în relație cu Dumnezeu, ceilalți, și întregul Univers, când ne vom întâlni personal cu Cristos, și chiar și la această etapă atât de târzie, tot vom putea lua o decizie fundamentală, aceea de al accepta sau de al respinge. Dumnezeu nu ne trimite nicăieri în acel moment în care murim. El face veșnică orice decizie pe care o vom lua. Isus este doar poarta staulului oilor (In 10,7) sau după cum l-am auzit pe Isus spunând în însăși textul evangheliei de la această sfântă Liturghie, Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine (v.6).

Două treimi din oameni din lumea întreagă vor muri fără ca măcar să fi auzit vreodată de Isus. Dacă dreptatea chiar trebuie făcută, atunci tuturor trebuie să li se acorde o oportunitate în ceasul morții de a lua cea mai mare decizie dintre toate. Asemenea, stăpânului acelei vii dintr-una din parabolele pe care ni le-a spus Isus, care a dat aceiași plată pentru munca prestată și ultimelor persoane venite, care abia dacă reușise să muncească câteva minute, aceiași plată pe care o dăduse apoi și celor care dusese greul zilei după cum au spus ei înșiși în evanghelie. De aceea, noi toți ar trebui să fim recunoscători că Dumnezeu nu face lucrurile în modul nostru. Eu însuși cred că Dumnezeu face dreptate tuturor celor care au fost chemați la dânsul din această lume, fără a primi vrun avertisment sau fără a reuși să aibă parte de vreo pregătire anume, în prealabil. Cu alte cuvinte, de ceea ce au ei parte și vom avea și noi parte, e de iubirea gingașă a Tatălui nostru ceresc, care are o capacitate de iubire și iertare cu mult peste abilitatea noastră de înțelegere, motiv și pentru care va trebui mereu să fim recunoscători. Părintele Bede Jarret, faimosul predicator Dominican, a spus la un moment dat, într-una din omiliile sale, că Când am să mor, aș prefera să fiu judecat de Dumnezeu decât de propria mea mamă.

Când moartea are lor pe neașteptate, bruscă, sau tragică, familia îndurerată e cea care se află în centrul tragediei, care suferă și are parte de atâta tristețe. Nu doar pentru faptul că au pierdut pe cineva ci pentru faptul că ei înșiși se simt pierduți. Nu există scurtături, nu există căi sigure și rapide prin durere și tristețe. Însă să nu uităm niciodată că moartea nu pune capăt relațiilor. De exemplu, când un copil se naște cordonul ombilical este tăiat însă legătura copilului cu mama nu poate fi tăiată, întreruptă niciodată. Relațiile nu se încheie niciodată ci doar pornesc și încep o nouă fază, o nouă etapă. La fel se întâmplă și când cordonul unei persoane cu această viață este tăiat, când cineva drag nouă s-a dus spre plinătatea vieții. Timpul, iubirea și suportul din partea prietenilor, împreună cu încrederea noastră în planul iubitor al Tatălui, toate acestea ne vor duce spre convingerea și certitudinea speranței învierii și a unei vieții fără de sfârșit împreună. Amin

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

div#stuning-header .dfd-stuning-header-bg-container {background-image: url(https://paxvobis.ro/wp-content/uploads/2020/06/header-final-2.jpg);background-size: initial;background-position: center top;background-attachment: scroll;background-repeat: no-repeat;}#stuning-header div.page-title-inner {min-height: 400px;}