Mt 12,1-8
Spicele rupte și respectarea sâmbetei
Un mare psiholog pe nume Alfred Adler spunea că Persoanele care nu sunt interesate de aproapele lor sunt cele care se confruntă cu mari dificultăți în viață și provoacă cele mai mari răni celorlalți. Cu alte cuvinte, dacă noi nu vom fi interesați de cei de lângă noi, această stare nu va face nimic altceva decât să ducă la eșec și la nefericire.
Farisei din textul evangheliei de astăzi, se plâng la Isus asupra discipolilor lui care rupeau spice de grâu pentru a le mânca din cauza foamei pe care o aveau. Astfel de lucruri erau complet interzise de legea Sabatului. Isus însă a venit în apărarea discipolilor săi prin amintirea a două excepții de la această regulă strictă, a odihnei de Sabat, cea a lui David și a preoților care îndeplinesc slujirea de la templu.
Regulile, legile, reglementările și tradițiile, toate acestea sunt bune pentru cei care trebuie să mențină pacea și ordinea, ordinea socială, care trebuie să dea direcții în viața unuia și să promoveze viața. Ceea ce e și spre beneficiul nostru. Însă în momentul în care uităm persoana, pentru care au fost făcute acele legi devenim mult prea legiști, prea formaliști și stricți. Ajung să înăbușe viața. De aceea, trebuie să avem grijă ca judecata imediată a cuiva și socotirea greșelilor celorlalți să nu devină un obicei pentru noi, fiindcă, în acel moment milostivirea, iertarea și compasiunea sunt cele care ajung să fie uitate primele.
Problema la farisei era aceea că ei erau atât de fixați pe litera legii încât nu mai aveau nici un fel de respect față de ființa umană. Ei erau atât de legaliști și formali și structurați. Uneori până și noi dăm dovadă de această atitudine. Avem tendința de a ne concentra mai mult pe stricta implementare a regulilor atât de tare încât relațiile dătătoare de viață ajung să fie în pericol.
Asupra unui lucru va trebui să fim atenți, că e bine să fim legal însă a fi legalist e o complet altă problemă. Iar Isus privește dincolo de litera legii și vede mai întâi persoana; nevoile persoanei și dorește să treacă dincolo de lege fiindcă pentru El persoana este calificatorul legii. El scoate in evidență importanța vieții umane asupra Sabatului. Dar mai presus de toate, el ne arată că ceea ce îi place de fapt lui Dumnezeu sunt faptele de caritate, că caritatea care acționează imediat nu trebuie să întârzie. Milă vreau și nu jertfă, l-am auzit spunând astăzi. Isus ne reamintește că milostivirea, iertarea și compasiunea sunt rețeta fericirii și nu sacrificiul e cel care contează. Milostivirea de obicei se traduce din cuvântul iudaic hesed, sau cuvântul grecesc din Septuaginta eleos și cuvântul latinesc misericodia. Cuvântul iudaic hesed poate fi tradus ca credință, adică soliditate, statornicie, loialitate, judecată dreptate și iubire. Adesea era asociat cu iubirea blândă a lui Dumnezeu la care iertarea e o manifestare fundamentală.
Milostivirea este una din roadele carității, prin urmare purcede din iubirea lui Dumnezeu și aproapele. Tradițional, faptele de milostivire au fost divizate în două categorii. Prima categorie sunt faptele de milostivire spirituală care implică șapte fapte de caritate, adică de a sfătui pe cei ce sunt în îndoială; a învăţa pe cei neştiutori; a dojeni pe cei păcătoşi; a mângâia pe cei mâhniţi; a ierta celor ce ne-au supărat; a suferi cu răbdare nedreptatea; a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii și pentru cei morți. Iar cealaltă categorie sunt faptele de milostivire trupească, a da de mâncare celor flămânzi; a da de băut celor însetați; a îmbrăca pe cei goi; a adăposti pe străini; a vizita pe cei bolnavi; a vizita pe cei închiși; a îngropa pe cei morți.
Și voi încheia cu o rețetă pentru fericire pe care am găsit-o într-o revistă, și care spunea că i-a părți egale de curaj și credință, amestecă-le cu un simț al umorului, stropește-le cu câteva lacrimi, coacă-le într-un cuptor bun, înlătură orice îngăduință de sine, pudrează-l cu râsete, adaugă o mână de ajutor de bunătate pentru ceilalți și servește-o cu un ajutor generos. Amin
