Mt 9, 35-38
Eliberat de la sclavie pentru slujire
Sfântul Vincențiu de Paul pe care îl comemorăm astăzi, a fost fiul unui fermier sărac dar pios din sud-vestul Franței anului 1581. Chiar dacă a însemnat un sacrificiu imens pentru familia sa, tatăl său, cunoscând intelectul desăvârșit al fiului său și crezând că într-adevăr are o vocație la preoție, a plătit studiile și i-a încurajat vocația. Vincențiu a fost sfințit preot la incredibila vârsta de 20 de ani. A excelat în studiile sale de filosofie și teologie. Cu toate că motivele sale pentru care a fost sfințit nu erau chiar complet curate. Se spune că avea ambiția de a-și asigura un beneficiu bogat, pentru ca să își poată ajuta familia să iasă din sărăcie.
Ca tânăr preot, Vincențiu și-a făcut rapid prieteni bogați, a devenit capelan al unei regine mutându-se astfel în sfera plină de confort și de lux al aristocrației societății acelui timp. Însă când se afla pe drumul spre Marseille pentru a lua moștenirea unei văduve, a fost prins de pirați turci și dus în Africa ca sclav timp de doi ani.
Acela a fost momentul convertirii sale. Ar fi putut, asemenea lui Iob să își deschidă gura și să blesteme ziua în care s-a născut. Însă inima sa a început să se deschidă, credința sa a început să se trezească. A văzut condițiile mizerabile în care se aflau și trăiau sclavi.
După o perioadă de timp a fost acuzat că a furat 400 de coroane printr-o cunoștință. 400 de coroane era o sumă imensă de bani. Iar Vincențiu și-ar fi putut folosi intelectul pentru a-și dovedi nevinovăția. Însă a spus doar atât, Dumnezeu cunoaște adevărul. Știe că nu am furat. Dacă Dumnezeu mă poate elibera din captivitate atunci va putea să mă elibereze și din asta. La șase luni după ce acea cunoștință îl denunțase pe Vincențiu ca fiind un escroc, adevăratul hoț și-a recunoscut fapta, iar toți ceilalți au fost edificați de încrederea lui Vincențiu în providența lui Dumnezeu.
Punctul de cotitură din preoția sa a fost acela în care a ascultat mărturisirea unui sărac țăran care se afla pe patul său de moarte. Inima sa părea că izbucnește în plânset pentru toate nevoile spirituale și fizice ale săracilor. Un prieten bogat l-a ajutat pe Vincențiu să întocmească un grup misionar care a ajuns să fie cunoscut ca Congregația Misiunii, sau după numele care l-au căpătat mai târziu, cel de Vincențieni.
De-a lungul timpului, Vincențiu a înființat multe confraternități ale carității spre binele și ajutorul atât spiritual cât și fizic al celor săraci și bolnavi. Din aceste grupări au apărut și călugărițele vincențiene sau Fiicele Carității care sunt prezente și la noi în dieceză.
Papa Leon al XIII-lea l-a numit pe sfântul Vincențiu ca patronul operelor de caritate. Iar asta include și cunoscuta Societate a sfântului Vincențiu de Paul ce fusese înființată în anul 1833, la aproape 200 de ani de la moartea sa, fiind fondată de admiratorul și devotatul, Frederic Ozanam.
Spiritualitatea sfântului Vincențiu poate fi rezumată astfel: Nu e de ajuns pentru mine să îl iubesc pe Dumnezeu dacă nu îmi iubesc aproapele…aparțin lui Dumnezeu și aparțin și celor săraci. Inima sa a aparținut cu adevărat lui Dumnezeu și săracilor, a aparținut atât de mult lui Dumnezeu încât la 350 de ani de la moartea sa, relicva inimii sale încă e intactă și necoruptă.
În încheiere vă invit ca și noi să îi iubim pe ceilalți asemenea sfântului Vincențiu, și să recunoaștem că sufletul nostru a fost răscumpărat din sclavia păcatului de sângele lui Cristos, pentru ca și viețile noastre să fie dedicate complet slujirii Evangheliei. Amin
