In 14,1-6
Mergând acasă
Adesea, mai ales în timpul zilei, putem observa cum păsările cerului zboară în diverse direcții. Însă când se apropie seara, rătăcirea lor încetează și se îndreaptă spre o destinație anume. Ele încep să zboare spre ceva definit și stabil. Ele se îndreaptă spre casă.
Ciorile de exemplu. Întunericul se coboară pe pământ și pe străzi. În jumătate de oră sau mai mult va fi noapte deja. În acea lumină care pălește tot mai mult ciorile încep să se ivească. Acum că noapte e aproape, ele încep să se îndrepte spre acel copac familiar. Mai mereu le vedem cum zboară, singure, în două sau în stol întreg. După mult zbor haotic și multe țipete, ele se stabilesc într-un final pentru noapte. Călătoria lor și munca lor sunt acum încheiate pentru ziua aceasta. Acum se pot odihni. Ele sunt acasă.
Asemenea lor și noi avem nevoie de o casă. A avea o casă nu înseamnă să ai doar o casă fizică. Ci înseamnă să ai legături strânse cu acele persoane care te acceptă așa cum ești tu, și care îți pot oferi acel sentiment de apartenență, că aparții cuiva și că nu ești singur. Însă în ciuda tuturor clădirilor pe care le avem și a tuturor rădăcinilor pe care ni le facem aici pe pământ, adesea ne dăm seama că noi încă nu ne-am clădit o locuință veșnică. Tot ceea ce avem, după cum ne spune și sfântul apostol Paul este doar un fel de cort. Iar în momentul morții acest cort este împăturit și strâns.
Prin urmare, nu doar aici pe pământ avem nevoie de o casă. Ci noi avem nevoie de o locuință în care să mergem în acel moment în care moartea va trage cortina asupra zilelor vieții noastre de aici pe pământ. Dacă reușim și știm că avem o astfel de locuință atunci, viața noastră se va transforma într-o călătorie cu adevărat plăcută. Însă dacă nu avem o astfel de locuință veșnică atunci viața noastră va fi asemenea unei călătorii spre nicăieri.
În cadrul ultimei sale cine, Isus era deja conștient că momentul morții sale se apropia tot mai mult. Nu mai avea nici un dubiu asupra destinației vieții sale. Și știm că a spus: Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl” (In 16,28). Isus a văzut moartea sa ca pe o plecare la Tatăl său ceresc, iar pentru el asta a însemnat că pleacă acasă.
Isus le mai spusese cu altă ocazie apostolilor săi, Mă duc să vă pregătesc un loc. Asta înseamnă că noi toți avem o locuință veșnică în care putem și va trebui să mergem, în casa Tatălui ceresc. Pentru creștini, această lume este asemenea unui han fiindcă lumea ce va veni e adevărata noastră casă.
Prin urmare, va trebui să nu uitați niciodată că pentru un copil, casa nu reprezintă un loc anume ci mai mult o relație de iubire și încredere. Un copil se poate muta foarte des și tot nu se va simți fără casă atâta timp cât părinți lui sunt alături de el. Tot la fel este și cu cei care au o relație apropiată de prietenie cu Dumnezeu.
Și voi încheia cu o mică poezie a unui părinte dominican englez și preot catolic, care a fost, de asemenea, un istoric și autor remarcat pe nume Bede Jarrett OP. Această poezie e intitulată Moartea e doar un orizont și sună cam așa:
Ți-i dăm înapoi ție, o Doamne
Pe cei pe care ni i-ai dat tu mai întâi
Și după cum tu nu i-ai pierdut în dăruire
La fel și noi nu îi pierdem înapoi.
Nu oferim așa cum lumea oferă
Iubitorule de suflete.
Fiindcă tot ceea ce este al tău este și al nostru,
Doar dacă aparținem ție.
Viața este fără de sfârșit fiindcă iubirea este nemuritoare,
Iar granițele acestei vieți sunt doar un orizont,
Iar un orizont este doar o limită a vederii noastre.
Ridică-ne cu putere, Fiule al lui Dumnezeu,
Pentru ca să putem vedea mai departe.
Întărește-ne credința pentru ca să putem privi dincolo de orizont.
Iar când ne vei pregăti un loc
După cum ne-ai promis,
Pregătește-ne și pe noi pentru acel loc fericit;
Pentru ca acolo unde ești tu să fim și noi,
Cu cei pe care i-am iubit, mereu. Amin
