Fap 10,25-26.34- 35.44-48
1In 4,7-10
In 15,9-17
Vița și mlădițele
Un naș a mers în vizită într-o bună zi la casa finei sale. Plină de bucurie fetița a și început să îi arate păpușile sale. Care păpușă îți place cel mai mult? L-a întrebat acesta pe fetiță. Promiți că nu vei râde dacă îți spun, a spus fetița. El a promis. Micuța fetiță a arătat spre o păpușă mizerabilă și zdrențuită. De ce o iubești pe aceea mai mult? A întrebat-o nașul ei. Fiindcă, a spus ea, e cea care are cel mai mult nevoie de iubire. Nimeni nu o place.
Această poveste simplă este un model de parabolă al iubirii pe care Isus o are față de fiecare dintre noi. El ne iubește fiindcă noi suntem păcătoși și că avem cel mai tare nevoie de iubirea sa.
Isus ne-a spus în textul evangheliei de astăzi, Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alţii aşa cum v-am iubit eu! (v.12). Interesant e faptul că Isus a folosit cuvântul iubire nici mai mult nici mai puțin decât de 8 ori în doar șase rânduri din discursul său. Însă ceea ce e cu adevărat important la această poruncă e expresia cu care ea se încheie, așa cum eu v-am iubit. Cum ne-a iubit Isus? Până la moarte. El nu a fost egoist, ci a fost complet altruist. El ne-a iubit atât de mult încât a renunțat complet la sine, pentru mântuirea noastră, a tuturor. După cum el însuși ne-a spus în versetul următor, Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viața pentru prietenii săi (v.13). A-ți da propria viață cel mai adesea înseamnă să renunți la propria ta viață câte puțin, fără egoism, spre binele celorlalți. Acesta e motivul pentru care cea mai bună definiție a iubirii care ni s-a dat vreodată e tocmai crucea fiindcă crucea lui Isus a fost actul final de dăruire de sine și de jertfă a propriei vieții pentru noi.
Prin urmare, e cu adevărat posibil ca cineva să își de-a viața pentru ceilalți. Această poruncă a lui Isus a inspirat numeroși martiri, soldați și misionari de-a lungul secolelor creștinătății încă de la încălțarea lui Isus la ceruri.
Sfântul Vasile cel Mare (c.330-379) de asemenea, citat și de Catehismul Bisericii Catolice la numărul 1828, ne învață cum să facem binele și să găsim bucuria în el: Dacă ne îndepărtăm de rău de teama pedepsei și suntem în starea sclavului. Dacă urmărim momeala răsplății și ne asemănăm mercenarilor. Dacă ascultăm pentru binele în sine și de dragul aceluia care poruncește (…) și suntem atunci în starea fiilor. După cum știm cu toți că copilul care știe că este slab și mic găsește bucurie în a le face pe plac părinților prin a săvârșirea de lucruri bune. Ei privesc la părinți lor pentru tot ceea ce e bun.
În cazul nostru, noi suntem chemați de Isus la o iubire reciprocă așa cum Dumnezeu însuși ne iubește. Iubirea lui Dumnezeu care este adevărata iubire este diferită de iubirea sexuală, fiindcă sexul e doar o unire ocazională însă adevărata iubire este constantă și permanentă. Este diferită de iubirea liberă, fiindcă adevărata iubire nu e nici lipsită de griji dar nici nu leagă ori poruncește. E diferită de iubirea la prima vedere care adesea se încheie în divorț la prima vedere. E diferită de iubirea familială, fiindcă o rudă are tendința de a se ajuta mai întâi pe sine sau doar rudele de sânge. E diferită de iubirea dintre prieteni, fiindcă poți fi sărutat de un naiv și poți fi păcălit de un sărut. Iubirea lui Dumnezeu este diferită fiindcă este darnică până la moarte, iar această iubire a lui Dumnezeu s-a făcut trup și sânge în persoana lui Isus.
Isus ne-a mai spus, Voi sunteți prietenii mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc (v.14). Wow! Cât de frumos! Isus nu ne-a spus Eu sunt Dumnezeul vostru. Faceți tot ce vă voi spune ori… el a spus că nu îi va mai numi discipoli săi slujitori. Cu alte cuvinte, textul evangheliei de astăzi ne oferă două modele de relație personală cu Isus: ca slujitor, care în greacă e folosit termenul de doulos, care tradus înseamnă sclav sau prieten. La un moment anume din călătoria noastră de credință, unul din aceste două modele va deveni predominant. Ori vom vedea relația noastră în Cristos în mare parte ca stăpân-slujitor sau ca prieten-prieten. Cu excepția misticilor, spiritualitatea laică tradițională din Biserică a urmat modelul stăpân-slujitor. Isus este văzut mai mult ca un stăpân de care trebuie să îți fie frică, să îl respecți și asculți decât ca un prieten pe care îl iubești și te iubește intim și familiar.
Relația noastră cu Cristos trece și ea prin diferite etape. La început ea pleacă de la relația stăpân-slujitor în acele momente în care suntem noi în credință, însă odată ce relația noastră cu Cristos se aprofundează ea se schimbă într-una mai puțin formală, într-o relație de tipul prieten-prieten.
Astfel, textul evangheliei de astăzi ne provoacă să ne regândim relația noastră cu Cristos fiindcă e destul de evident faptul că Cristos însuși preferă să se relaționeze cu discipoli săi ca de la prieten la prieten decât ca de la stăpân la slujitor: Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu ştie ce face stăpânul lui (v.15). Va trebuie să ieșim din această etapă a copilului, de la relația slujitor-stăpân, și să trecem la etapa adultă, la relația prieten-prieten în această legătură a noastră personală cu Isus Cristos. Aceasta va schimba modul nostru de a ne ruga și de a trăi. Vom reuși să ne rugăm mai bine (v.7) și să avem parte de experiența unei păcii și iubirii mult mai mari în viața noastră, după cum fac oameni care sunt îndrăgostiți.
În încheiere vă invit să recităm următoarea rugăciune ce provine de la un preot pe nume Raymond Suriani: Preabunule Isuse, ajută-ne. Dorim atât de mult iubirea ta în inimile noastre. Dorim iubirea ta în familiile noastre. Dorim ca iubirea ta să pătrundă în societatea noastră și în lume. Dă-ne te rugăm la această sfântă Liturghie toate harurile de care avem nevoie pentru ca să devenim instrumentele în realizarea acestei schimbări. Dă-ne toate harurile de care avem nevoie pentru a ne iubi unul pe altul în același mod în care tu ne-ai iubit. Amin
