Adormirea Maicii Domnului
Tema: Promisiunea vieții ce va veni
Lecturile atât de la vigilie cât și de la sărbătoare vorbesc creștinilor despre viața după moarte precum și de calea ce trebuie urmată pentru a putea ajunge la ea. În sărbătoarea Adormirii, biserica celebrează victoria totală asupra păcatului, a fecioarei Maria prin întoarcerea ei la Dumnezeu după moarte, mântuită atât de păcat cât și de urmele ei. În ambele lecturi din Corinteni, suntem asigurați că un astfel de destin este și al nostru, chiar dacă păcatul a avut un cuvânt de spus în viețile noastre. Cele două texte evanghelice din Luca prezintă cheia nemuririi: interiorizarea și trăirea cuvântului lui Dumnezeu. În lectura din 1 Corinteni, putem vedea arca alianței, locul prezenței lui Dumnezeu, ca simbol al Mariei. Ea este văzută și în femeia din cartea Apocalipsei care simbolizează Israelul ales să îl aducă pe Mesia.
Liturghia din Ajun (Vigilia)
1Cr 15,3-4.15.16; 16,1-2
1Cor 15,54-57
Lc 11,27-28
Prima lectură
Această narațiune a transferului arcei alianței de pe colina Iudeii la Ierusalim este o paralelă ce se găsește în 2 Samuel capitolul 6. Diferența stă în rolul leviților în narațiunea orientată spre preoție din 1 Cronici. David cere leviților să săvârșească transferul arcei (vv.3.12). Ei dus-o din locul ei temporar din Iudeea spre cortul pregătit pentru ea din Ierusalim (v.15). Muzicanți, erau o parte a liturgiei celui de-al doilea templu, spre o dată mai târzie, erau leviți și subiecții autorității levitice (v.16). În Samuel, David non-levitic este angajat în jertfe și în binecuvântarea poporului, practică care reflectă o tradiție primară (2Sam 6,17). În 1 Cronici, pentru a aduce narațiunea în linie cu ascensiunea preoțească, preoții sunt incluși în oferirea jertfelor (16,1). Până în timpurile post-exilice, ministerul cultic a fost restricționat la leviți, inclusiv oferirea binecuvântărilor (Deut 10,8; 21,5; Num 6,22-26).
Psalmul responsorial Ps 132
Acest psalm celebrează arca, în locul ei de odihnă, precum și preoți și regele, care sunt însoțitori arcei. Puternica notă liturgică ar putea reflecta o poziționare originală ca parte a procesiunii ce ducea arca în templu în comemorarea primei sale relocări (2Sam 6). Ephratah (Belteem) (v.6a): locație din Iudeea asociată cu linia lui David (Ruth 4,1). Câmpiile Iaarului (v.6b): Acesta e Kiriath-jearim, un oraș vecin cu Ierusalimul în care arca a fost localizată timp de mulți ani (2Sam 7,1f; 2 Sam 6,2).
Procesiunea își face drumul spre cort (templu). Picioarele sale: Cu Yahweh întronat pe heruvim deasupra arcei, arca însăși slujește ca loc de odihnă pentru picioarele Domnului (Ps 99,5; 1Chr 28,2). Atât preoți cât și regele sunt amintiți în rugăciune (vv.9f), odată cu angajamentul veșnic al lui Yahweh față de Sion ca loc sacru al prezenței sale (vv.13f).
A doua lectură
Comentariul asupra acestei lecturi din 1 Corinteni se găsește la Duminica a 8-a a anului C.
*comentariu extras din Duminica a 8-a a anului C.
Această concluzie a învățăturilor Pauline asupra învierii enunță victoria obținută de ucenici lui Cristos. În combinarea celor două texte din profeți (Is 25,8; Os 13,14), el le duce dincolo de semnificația lor originală. Paul le vede ca fiind împlinite pe deplin doar în Cristos.
Transformarea „trupului și sângelui” (15,50) va fi completă în învierea trupului, care nu va mai conține nici un vestigiu sau sămânță a coruperii. Moartea își va pierde sensul complet (v.54). Păcatul, moartea și legea – trei jucători importanți în drama mântuirii pauline – vor cădea. Moartea aici este atât fizică cât și spirituală. Moartea fizică, ca consecință a păcatului, pune sigiliul finalității asupra acelei separări de Dumnezeu, care este moartea spirituală. Această moarte totală e cea care a fost învinsă de Cristos. Învierea este indicația clară a acestui triumf final, ce duce la o viață deplină cu Dumnezeu.
Moartea, asemenea unei vipere prădătoare, are și ea baza ei care este păcatul. Acest venin al păcatului este cel care distruge viața și conduce la moartea finală (v.56; Rom 7,20f). Legea se aliază ea însăși cu păcatul în a face posibilă transgresiunea prin specificarea răului (v.56; Rom 7,7f.13). Cristos în victoria sa dă la o parte pentru totdeauna cei trei oponenți: moartea, păcatul și legea, care sunt și interconectați. Acesta este darul mântuirii ce își are originea în Dumnezeu și adus prin Fiul său (v.57).
Orice gând al parousiei ce ar fi fost identificat cu pasivitatea creștină este exclus cu desăvârșire de încheierea lui Paul (v.58). El îi îndeamnă pe corinteni să își petreacă viețile în slujire dedicată și muncă altruistă. Ei stau în convingerea fermă că victoria este a lor. Paul încurajează acea statornicie încă odată, cu care își și deschide discursul său asupra învierii (15,2).
Evanghelia
În contextul lucan ce are de-a face cu exorcismele (11,14-25), această scurtă schimbare subită scoate în evidență necesitatea nu doar a acceptării cuvântului lui Dumnezeu ci și a perseverării în el (v.28). Doar în perseverență poate exista o siguranță că răul nu se va întoarce în viața unuia. În același timp schimbarea îndreaptă spre superioritatea credinței relației care este doar umană (v.27). Mult mai importante decât legăturile cu Isus prin părinți umani sau sângele sunt cele care derivă din ucenicie (8,19ff). În paranteză se poate adăuga că Maria este prima din șirul de discipoli, care a interiorizat cuvântul lui Dumnezeu și la făcut propriu în duhul completei acceptări (1,38).
Liturghia din timpul zilei
Ap 11,19a;12.1-6a.10
1Cor 15,20-27a
Lc 1,39-56
Prima lectură
Această descriere a sfârșitului lumii a nașterii și triumfului lui Mesia și a distrugerii celui rău este plin cu imagini biblice și extra-biblice. Pasajul de astăzi începe cu arca în cea mai sfântă dintre sfinte vizibilă tuturor, indicativ al unei revelații excepționale (v.19). Trei figuri domină această narațiune: femeia, copilul ei și dragonul. Femeia este Israelul istoric, care îl aduce pe Mesia (v.5) iar în noua eră ce va veni biserica (v.6). apariția ei inițială se aseamănă cu cea a zeițelor în antichitate cu unele posibile aluzii biblice a soarelui, lunii și stelelor (Gen 37,9f). Rolul Sionului în introducerea erei finale este descris ca pe nașterea unui copil (Is 66,7ff), una fără acel chin precedent sfârșitului (v.2). Urmând nașterea lui Mesia, Israelul, acum devine biserica, ce are să fie protejată de Dumnezeu în timpul persecuțiilor. Perioada timpului (1250 de zile sau trei ani și jumătate) este o jumătate din numărul perfect șapte, simbol al răului sau al unui timp lipsit de libertate (v.6; 11,2).
Copilul este Cristos, Mesia, destinat spre domnia universală (Ps 2,9); el este prezentat aici într-un pasaj rapid din nașterea glorificării (v.5).
Dragonul, identificat în capitol ca diavolul sau satana (v.9), este monstrul marin mitologic, simbol al forței răului (Ps 74,13f; Iob 26,12). Glasul puternic amintește de bestiile din Daniel (v.3; Dan 7,7f) în acțiunea lor de ștergere a stelelor cerului cu coada (Dan 8,10).
La sfârșitul bătăliei escatologice (vv.7ff), mântuirea este aclamată cu deplina inaugurare a suveranității lui Dumnezeu și a lui Cristos, amândoi menționați ca egali în Apocalipsă, ca părtași în autoritate și destinatari ai cultului (v.10; 7,15ff; 22,3).
Această dramă este pur apocaliptică, revelarea lui Dumnezeu în formă învăluită. Ea anunță eliberarea finală a bisericii, după cum Cristos însuși a fost eliberat din moarte, chiar dacă o perioadă de încercare va trebui să precede sfârșitul. Noul și vechiul Israel sunt legați în persoana femeii. Biserica în mod tradițional mereu a văzut persoana Mariei în femeie. Cu toate că autorul nu ne dă nici o indicație a vederii Israelului aici mai mult. Faptul că Maria, a fost, de fapt, mama lui Mesia face ca prezența ei în text să fie cel puțin plauzibilă și cu siguranță nu ar exclude nici o adaptare a textului în acel sens.
Psalmul responsorial Ps 45
Acesta este un psalm regal de nuntă ce conține o subliniere remarcabil de clară a ritualului solemn. Versetele citite astăzi descriu mireasa regină pregătită splendid pentru această ocazie, când se așază la dreapta soțului ei (v.10). Ea este sfătuită să slujească legăturile cu familia ei acasă și să se dedice pe sine însăși noilor ei datorii precum și regelui (vv.11f). Însoțitori ei sunt prezenți odată ce întregul ei anturaj își face drum solemn spre locuința regească spre aclamarea plină de entuziasm al poporului (v.16).
A doua lectură
Comentariul asupra acestui pasaj din 1 Corinteni se poate găsi la Sărbătoarea lui Cristos, Regele Universului a anului A.
*comentariu extras de la Sărbătoarea lui Cristos, Regele Universului a anului A.
Domnia lui Cristos va ține până când misiunea sa va fi împlinită și toate forțele contrare lui Dumnezeu vor fi nimicite. În lectura de astăzi din 1 Corinteni, Paul vorbește despre învierea finală a celor drepți (vv.20-23) precum și supunerea tuturor forțelor răului suveranității lui Dumnezeu (vv.24f. 28). Tripla personificare paulină – Cristos, Adam și moartea – reapar aici ca dramatis personae (vv.20.22.26; Rom 5,12-20). Creștini sunt legați de aceștia; cu Adam în ordinea naturii, cu Cristos în har și cu moartea în natură și în har.
În învierea sa, Cristos ne învie, ca prototipe ale celor uniți cu el în Duh. Primul rod (v.20): oferirea primelor roade ale recoltei lui Dumnezeu simbolizează oferirea întregului. Astfel Cristos stă în fața tuturor ucenicilor săi. Prin motivul unirii lor cu Adam, toți oameni sunt afectați de păcat și de consecințele lui (Rom 5,22ff), tot la fel și cei legați de Cristos vor fi părtași ai învierii sale asupra morții în momentul venirii sale (v.22, Rom 5,18). Aceasta este o urmare a secvenței pe care Paul o descrisese în altă parte: Cristos, apoi cei care au murit, și cei vii în momentul venirii sale (v.23; 1Tes 4,15ff).
Urmând acest moment escatologic, atât istoria însăși cât și istoria mântuirii vor ajunge la un final. Paul, la acest punct, îl plasează pe Dumnezeu Tatăl în înălțimi (v.24). În primul rând, Cristos învinge toate opozițiile păcătoase. Orice domnie, stăpânire şi putere (v.24): personificări luate din mitologia curentă și din cultele misterice ce semnifică forțele opuse ordinii lumii și oamenilor. Cristos trebuie să domnească până când spunerea totală este realizată, exprimată aici în limbajul psalmilor (vv.25.27; Ps 110,1; 8,7).
În al doilea rând, moartea este dușmanul ultim ce trebuie să piară (v.26). Odată ce învierea este completă, moartea nu va mai fi. Într-un final, singura excepție de la această supunere universală este Dumnezeu însuși (v.28). Tatăl este cel care a pus toate în mâinile lui Cristos prin ai oferi lui misiunea sa salvifică și prin urmare stă mai presus de Fiul. Odată ce e realizată misiunea răscumpărătoare a lui Cristos prin moartea și învierea sa mântuitoare, sarcina sa va încheia. Împărăția se va întoarce la Tatăl (v.24), cu Cristos și ucenici lui într-o poziție subordonată, după cum Dumnezeu însuși impregnează întreaga creație (v.28). Medierea de orice tip nu va mai fi necesară.
Evanghelia
În narațiunea lucană a vizitei Mariei la Elisabeta, cele două alianțe se întâlnesc. Figurile centrale sunt descendenți ce urmează a se naște, Isus și Ioan. Până în acest punct al narațiunii copilăriri, cei doi sunt împerecheați dar separați. În acest punct ei sunt alături.
Istoria are o semnificație teologică dominantă. Cu tresăltarea lui Ioan în pântecul mamei sale, vedem cum inferiorul recunoaște superiorul (v.44). Cea care a zămislit la o vârstă înaintată este umbrită de cea care a zămislit fără vreun pro-creator uman.
Al doilea punct ce trebuie menționat este întâlnirea dintre cele două alianțe, cu Elisabeta, Zaharia și Ioan reprezentând fosta dispensare, și Maria, Iosif și Isus reprezentând noul. Israelul fidel, văzut în persoana Elisabetei, oferă o recunoaștere a lui Mesia plină de duh (v.41) și îl aclamă ca Domn (v.43), o afirmație de credință ce trebuie înțeleasă în lumina experienței bisericii post-Pascale. Elisabeta menționează apoi statutul favorit atât al Mariei cât și al copilului (v.42), în cuvintele ce au fost incluse mai apoi în rugăciunea Bucură-te Marie. Sfințenia Mariei stă în primul rând în faptul că ea a crezut în ceea ce Dumnezeu îi revelase (1,25-38).
Magnificat-ul Mariei (vv.46-55) este legat puțin în context; este atât de liber încât unele manuscripte îl atribuie mai degrabă Elisabetei decât Mariei. Prima jumătate este individualizată (vv.47-50), cu v.48 fiind versetul cel mai clar aplicabil Mariei. A doua jumătate (vv.51-55) tratează, în general, acțiunea mântuitoare a lui Yahweh în linii foarte largi. Nu există nimic exclusiv creștin în imn, ci un ecou al cântecul Anei (1Sam 2,1-11). Mai degrabă e văzut ca un imn evreo-creștin primar pe care Luca la adaptat pentru a da o proeminență uneia dintre cele mai principale preocupări teologice ale sale.
Imnul se folosește de opoziție sau de contraste de-a lungul său. Dumnezeu este aclamat pentru măreția sa și puterea sa de mântuire (vv.46f), și pentru faptul că el se preocupă de cei mici sau din urmă (v.48). Maria, pe de altă parte, este umilă (Gr.: tapeinosis) și slujitoare sau slujnică (Gr.: doule). Datorită faptului că ea este mică, ea poate fi văzută ca binecuvântată (v.48). Acest verst este cu siguranță lucan decât oricare altul din imn. Maria deja fusese identificată ca „slujitoare” (1,38) și cu referința din partea Elisabetei ca fiind fericită (1,42). Punctul de convergență dintre Maria și Dumnezeu se găsește în realizarea dorinței ei de a fi un atribut al sfințeniei și puterii lui Dumnezeu. Astfel, ce este afirmat din partea lui Dumnezeu este măreția, mântuirea, sfințenia, și milostivirea; din partea umană a Mariei, este bucuria, micmicia, binecuvântarea și frica de Dumnezeu.
În secțiunea concluzivă, opozițiile continuă în paradoxul religios adesea scos în evidență de Luca. Folosirea timpului trecut scoate în evidență acțiunea obișnuită, nu doar a unui eveniment singular. Cei noi rămași fără drepturi sunt cei aroganți (v.51), domnitori pământești (v.52) și cei bogați (v.53). Cei privilegiați sunt cei mici (v.52), cei înfometați (v.53). Contrastul ascuțit este important în ilustrarea întoarcerii norocului. Calificările și distincțiile ce privesc dispozițiile interne sunt irelevante aici. Nici nu există nici o indicație că acesta s-ar adresa unor grupuri specifice din interiorul bisericii primare. Imnul vede pur și simplu săraci fizici ca fiind cei iubiți de Dumnezeu și bogații care sunt cei respinși, aceasta este o descriere largă a noii ordini. Aceasta este tema dezvoltată de Luca în parabola omului bogat și a lui Lazăr (16,19-31).
Beneficiari acestei binecuvântări, cei de pe urmă a lui Dumnezeu, constituie noul Israel, moștenitori promisiunii făcută lui Abraham și continuată prin descendența lui (vv.54f). Luca menține o continuitate dintre cele două testamente, cu Cristos văzut ca împlinire a speranței mesianice (1,72f; 13,28f; 19,9). Cu acuratețe literară, Luca face ca Maria să iasă din scenă la încheierea imnului înainte de a continua cu juxtapunerea narațiunilor celor două familii, concentrându-se apoi pe Ioan, Zaharia și Elisabeta (v.56).
Scurtă Reflexie
Singurătatea Mariei apare chiar și în alegerea liturgică. Din cele șase lecturi alese pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, doar una dintre ele tratează în mod personal despre Maria, și chiar și acolo există o porțiune dreaptă a scenei Vizitei, ce e dedicată unui imn creștin primar. Interesant de notat e cât de serios iau evangheliști sentimentele pe care le exprimă Maria, în a nu se exterioriza, din cauza prerogativelor personale. Ea mereu apare în relație directă cu Fiul ei și cu misiunea lui. Astfel, astăzi când ne îndreptăm atenția spre Maria și spre casa cerească, ea ne dă o lecție importantă pentru călătorie. Iar lecturile alese luminează rolul ei în istoria mântuirii. Ea este noua arcă a alianței, purtătoarea lui Dumnezeu, iar în litania dedicată ei ea este invocată chiar cu acest titlu. Ea este și femeia din Apocalipsă – dacă nu prin intenția autorului, atunci prin adaptare liberă. Ea este cea care l-a adus pe Mântuitor lumii și s-a angajat pe sine în bătălia finală împotriva dragonului păcatului. În această sărbătoare de la mijlocul lui August, ea este femeia care, cu Paul, îndreaptă spre sfârșitul timpului, învierea și angajamentul final în Dumnezeu. Mântuirea ei a fost încheiată. Însă noi încă suntem pe drum.
Ca și creștini va trebui să privim la Maria, la profunda ei anulare de sine, a singurătății ei autentice care vine astăzi la înaintare. Într-o lume înfometată de putere și ambițioasă în care oameni sunt veșnic uituci că în maxim un secol ei vor fi doar un nume pe o piatră de mormânt, Maria este o reamintire constantă că standardele lumii nu țin veșnic. Însă voința lui Dumnezeu da, și merge dincolo de mormânt. Scurtul text din evanghelia lui Luca de la Liturghia Vigiliei vorbește destul de clar despre adevărata Marie, chiar dacă numele ei nu apare deloc. Ea a auzit cuvântul lui Dumnezeu și la păstrat.
Ajutor omiletic și catehetic
- Semnificația Adormirii Maicii Domnului.
- Destinația finală a creștinilor.
- Semnificația învierii trupului.
- Maria și arca alianței.
- Domnia spirituală și umană.
- Faima Mariei: umilința în spirit.
- Sfârșitul domniei lui Cristos.
- Simbolurile în apocalipsă.
- Dragonul: Adam, păcatul și moartea.
- Relația dintre Ioan și Isus.
*traducere din Footprints on the Mountain de Roland J. Faley, ofm
