Ez 2,2-5
2Cor 12,7-10
Mc 6,1-6
Într-o zi, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, un preot francez proaspăt sfințit, a primit o vizită de la un preot dintr-o altă țară. Acest preot a apărut la ușa sa neanunțat și pe neașteptate. Preotul nou sfințit i-a dat acestuia o cameră în mansarda casei. Preotul francez a trăit atât de mult încât să își vadă vizitatorul canonizat sub numele de sfântul Ioan Bosco. Când a auzit de canonizarea sa, preotul francez a spus că Dacă aș fi știut că este un sfânt, i-aș fi dat o cameră mai bună.
Sunt sigur că în ziua judecății finale, unii dintre contemporanii lui Isus, din orașul Nazaret, vor spune ceva asemănător. Dacă aș fi realizat în acea zi, că el este fiul lui Dumnezeu, cuvântul făcut trup, Regele Regilor, nu m-aș mai fi îndoit de puterea sa și de cuvintele sale.
Această povestioară este un exemplu clar al acelui tip de respingere de care a avut parte Isus în momentul în care s-a întors în orașul său natal, Nazaret. Locuitori din Nazaret s-au simțit ofensați de ceea ce făcea el așa că au refuzat să asculte ceea ce avea Isus să le transmită. Ei au disprețuit predica sa fiindcă, la urma urmei, ei îl cunoșteau pe Isus încă de când era copil. El era un muncitor, un tâmplar dar mai ales era un om simplu. Ei l-au disprețuit datorită familiei sale. Nici unul dintre aceștia nu a fost cu nimic special în ochii lumii.
Acesta este modul în care familiaritatea poate produce o nemulțumire greșită. Isus nu a fost capabil să facă nici o minune, nu a putut să își desfășoare munca în mijlocul lor fiindcă ei erau închiși și necredincioși față de el. Când un grup de oameni ajung să urască împreună, să refuze să înțeleagă, în acel moment ei nu vor fi capabili să vadă nici un alt punct de vedere decât cel al lor, propriu, prin urmare vor refuza să îi iubească și să îi accepte pe toți ceilalți.
Cu toții știm că cele mai dure critici le primim, cel mai adesea, de la cei apropiați nouă, de la membri familiei noastre, de la rudele noastre, de la proprii consăteni sau vecini, de la cei cu care am muncit cot la cot, zi de zi. Isus a avut de înfruntat un test destul de dur la întoarcerea sa în orașul său natal, întoarcere pe care a făcut-o nu ca fiul tâmplarului ci ca un rabii ce avea proprii săi discipoli. Era o obișnuință pentru Isus, să meargă la sinagogă, în fiecare săptămână, în ziua în care avea loc rugăciunea, slujba de Sabat. Proprii săi consăteni, de această dată, l-au ascultat pe Isus cu o atenție deosebită fiindcă, asemenea preotului francez proaspăt sfințit, sfântul Ioan Bosco părea a fi o persoană obișnuită, normală. Tot la fel și în cazul oamenilor din Nazaret, Isus Cristos, pentru ei, părea a fi cineva complet obișnuit.
Isus și sfântul Ioan Bosco sunt două exemple de persoane care au fost respinși de către alții cu mult înainte de a fi acceptați. Iar exemplele pot continua.
De exemplu, episcopul Fulton Sheen, un mare predicator, când era încă în școală, colegi săi i-au spus la un moment dat că Ești unul dintre cei mai slabi vorbitori pe care i-am ascultat.
Ernest Hemingway, un mare romancier, novelist. Într-o zi unul intre profesori săi i-a spus că Uită de scris, fiindcă nu ai destul talent pentru asta.
Richard Hooker, autorul cărții Mash, înainte de a fi publicată și de a deveni atât de vestită, a fost respinsă de șase edituri.
Margaret Mitchell, autoarea cărții Pe aripile Vântului. Ea și-a văzut cartea refuzată de către editori, de nu mai puțin de 48 de ori.
Fiecare dintre noi, asemenea lui Isus am avut parte de respingere. Sunt momente, în care, pentru nici un motiv aparent, o altă persoană se întoarce împotriva noastră sau rostește unele comentarii dure ce nu par să fi fost gândite.
Unele dintre cele mai dureroase respingeri din viață provin din experiența pe care fiecare dintre noi le-am avut în perioada copilăriei. Respingerea în primi ani ai vieții, cel mai adesea, dau tonul întregii vieții al acelei persoane. Ori de câte ori o persoană anume, precum, un părinte, bunic sau cineva la care am ținut enorm ne respinge, sentimentul de a nu fi iubit, nevrednic, nefolositor, sau nesemnificativ, neimportant apar în interiorul nostru. Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca noi să ne luptăm cu sentimentele de joasă stimă de sine. În schimb, el dorește ca noi să înțelegem că, cu toți suntem valoroși și că merităm, nu pentru cine suntem noi, ci pentru ceea ce avem în noi, adică pe Domnul nostru Isus Cristos.
Cum se aplică respingerea la propria noastră viață? Isus însuși a răspuns la această întrebare în momentul în care a spus, Nu este discipolul mai presus decât învățătorul, nici sclavul mai presus decât stăpânul său. Cu alte cuvinte, oameni l-au respins pe Isus în timpul vieții sale, prin urmare, nu va trebui să fim surprinși dacă oameni ne vor respinge dacă încercăm să vorbim împotriva încălcării drepturilor omului și a uciderii victimelor nevinovate. Nu ar trebui să fim surprinși dacă oameni ne vor respinge dacă vom vorbi împotriva defrișărilor, fiindcă aceasta ne distruge mediul înconjurător și integritatea creației. Nu trebuie să fim surprinși chiar dacă uneori, propriile noastre familii ne vor respinge fiindcă Isus ne-a spus că aceasta se va întâmpla după cum și el a pățit.
Când astfel de respingeri au loc, este destul de ușor pentru noi să ne pierdem inimile. Este ușor să renunțăm. Este ușor să încetăm a mai iubi. E ușor a ne enerva. E ușor să devenim amari și plini de resentimente. Însă va trebui să rezistăm tentației și să ne ocupăm de această respingere așa cum trebuie. Un mare predicator, în cartea sa de omilii spunea că avea o idee destul de frumoasă asupra modului în care trebuie să ne ocupăm de respingere. El spunea că cei care sunt pe drumul singurătății vor trebui să aibă un cod după care să trăiască, vor trebui să țină mereu cont de următoarele patru aspecte, că va trebui să uităm, să iertăm, să renunțăm, și nu în ultimul rând să facem totul pentru Dumnezeu.
În primul rând va trebui să iertăm ceea ce lumea ne datorează și să ne concentrăm asupra ceea ce datorăm noi lumii. Să uităm cine suntem și să ne amintim numărul imens de oameni care se află în jurul nostru. Să uităm problemele și bătăliile noastre personale și să ne angajăm în bătăliile mult mai mari și mai adevărate din jurul nostru.
În al doilea rând să iertăm. Să iertăm greșelile pe care această lume le-a făcut față de noi. Să iertăm oameni, greșelile lor, slăbiciunile lor și incompetența lor.
În al treilea rând să renunțăm la a face acele lucruri pe care le avem și pe care nu ar trebui să le deținem. Să renunțăm la cei care ne pot oferi plăcere temporară însă la final ajung să ne rănească. Să renunțăm fiindcă dacă mereu mergem după ce dorim, vom ajunge să fim asemenea crengilor bătute de vânt.
Și nu în ultimul rând să fim pentru Dumnezeu. Orice facem sau tot ceea ce oferim lui Dumnezeu nu este irosit sau pierdut niciodată. Suntem capabili să trecem prin încercări, muncă prea multă sau grea, critici ba chiar și persecuții prin el, cu el și în el. Da, toate pentru Dumnezeu. Va trebui să învățăm să ne oferim și să ne abandonăm pe noi înșine lui Dumnezeu. Să lăsăm totul lui Dumnezeu.
De aceea, vă invit ca ori de câte totul vi se va părea că totul devine extrem de greu, să vă amintiți ceea ce ne-a spus Domnul nostru Isus Cristos, adică Bucuraţi-vă în ziua aceea şi tresăltaţi de bucurie, căci, iată, răsplata voastră va fi mare în cer (Lc 6,21-23). Amin
