Mc 9,30-37
Mohammad Ali, un fost campion mondial de categorie grea la box, a afirmat la un moment dat, Sunt cel mai mare!. În ani 60, senzaționala formație britanică de muzică, The Beatles, afirmaseră că au ajuns să fie mai populari și decât Isus Cristos. Dorința de a fi cel mai mare, tare, este o cale a noastră proprie, o nevoie umană.
Comunitatea de discipoli ai lui Isus nu era cu nimic diferită. Rivalitatea, competiția și gelozia existau. Ne putem imagina exasperarea lui Isus față de aceste probleme veșnice 
și copilărești. Ca răspuns, Isus a luat un copil mic și l-a pus în mijlocul lor. Umilința asemănătoare copiilor a fost răspunsul lui Isus, umilință care este fundamentul legăturii noastre constante cu Dumnezeu. Oricine primeşte un astfel de copilaş în numele meu pe mine mă primeşte; adevărata umilință merge mână-în-mână cu adevărul, adevărul constă în cine suntem noi, originile noastre, unicitatea și nevinovăția în momentul în care suntem născuți ca și copii după imaginea și asemănarea lui Dumnezeu. Nu suntem noi oare, deja măreți prin simplu fapt că suntem preaiubiți de Dumnezeu? Nu suntem noi oare și mai tari fiindcă Isus s-a umilit pe sine și a devenit asemenea nouă, ascultător până la moarte?
Isus i-a învățat pe discipoli săi, dar și pe noi, că această acceptare completă a noastră că suntem iubiți iertați, și răscumpărați, și voința asemănătoare copiilor de a sluji sunt măsurile, calea spre măreție.
