Mt 5,43-48
Se spune că doi prieteni au devenit la un moment dat parteneri de afaceri. Unul dintre ei se încrederea atât de tare în prietenul lui, încât într-o zi s-a trezit că acesta fugise cu toți bani afacerii lor și cu soția lui. În acel moment și-a jurat că se va răzbuna pe acest ghinion al său. Un alt prieten al acestuia, aflând ceea ce s-a întâmplat a venit la el. Sfatul lui a fost acesta, poate că e greu să ierți, și mai greu să uiți. Însă e mai bine dacă îi ierți, altfel pe lângă faptul că ți-ai pierdut bani și soția, îți vei pierde și sufletul.
Iertarea este un îndemn divin, pe care Isus dorește să ni-l învețe, prin textul evangheliei de astăzi. Iertarea, care e un act al voinței și nu al emoțiilor, este cea mai mare favoare pe care ne-o putem face nouă înșine. În rugăciunea Tatăl Nostru, spunem, Și ne iartă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Isus introdusese în această rugăciune ceva de neconceput până în acel moment, cu privire la iertare. În primul rând, că ne așteptăm ca Dumnezeu să ne ierte în funcție de cum îi iertăm și noi pe ceilalți. Și în al doilea rând că semnul prin care ne dăm seama de iertarea pe care am primit-o de la Dumnezeu e voința noastră de a-i ierta pe ceilalți.
Dacă noi suntem capabili să iertăm, vom reuși să ne și salvăm de la multe nopți nedormite, redirecționând, totodată, energia salvată spre alte lucruri mai constructive. Dacă ne dăm seama că nu suntem capabili să iertăm, ar putea fi din cauză că Dumnezeu nu e destul de bun pentru noi. Ar putea fi din cauză că Dumnezeu și cuvintele sale nu ocupă primul loc în viețile noastre.
Isus nu era un mare psiholog ci cunoștea inima omului. De aceea va trebui să învățăm să iertăm din inimă dar mai ales să purtăm iubirea în inimă.
