Fap 12,1-11
2Tim 4,6-8.17-18
Mt 16,13-19
Astăzi Biserica comemorează pe sfinți Petru și Paul, care au îndrumat biserica primară, imediat după ce Isus urcase sus la Tatăl său ceresc. Amândoi au murit, ca și martiri, pentru credință, în Roma, în ani 60 ai primului secol, la doar 30 de ani de la moartea lui Isus. Petru a fost crucificat cu capul în jos în curtea din stânga Bazilicii Sfântul Petru, mai exact, pentru cei care ați fost acolo sau veți merge, în curtea din spatele arcei care e păzită de gărzile elvețiene, iar sfântul apostol Paul a fost decapitat în zona dintre orașul Roma de atunci și mare, în locul numit acum, Trei Fântâni, denumire ce provine de la legenda conform căreia, cele trei locuri ale acestor trei fântâni, marchează locurile în care a căzut capul sfântului apostol Paul după ce a fost desprins de trup. Apostolul Petru a fost îngropat în apropierea cimitirului care se afla pe colina Vatican, loc deasupra căruia a fost construită mai târziu Bazilica Sfântului Petru din Vatican, cu altarul poziționat exact deasupra mormântului său. Fapt dovedit și de săpăturile ce au avut loc pe timpul papei Pius al XII-lea. Iar apostolul Paul a fost îngropat în apropierea cimitirului. Iar Bazilica Sfântul Paul în afara zidurilor, a fost construită mai târziu deasupra mormântului său, altarul principal fiind construit exact deasupra mormântului.
Fiecare din acești doi sfinți este important din motive complet diferite. Petru este important fiindcă a fost primul papă dar mai ales pentru faptul că a păstrat biserica unită, biserică ce creștea cu o rapiditate extremă în primi ani de după Rusalii. În primi ani ce au urmat coborârii Duhului Sfânt, evrei au fost cei care l-au acceptat pe Isus ca Mântuitor așa că biserica era una complet evreiască. Însă cu trecerea timpului, Paul a început să predice și să îl facă cunoscut pe Cristos și ne-evreilor, popoarelor după cum erau denumiți. Noi toți facem parte din aceste popoare. Predica sa a fost una plină de succes, a avut atât de mult succes încât a adus un număr extrem de mare de ne-evrei în Biserică, atât de mare încât evrei erau depășiți cu mult de ne-evrei. Așa că datorită apostolului Paul noi facem parte acum din Biserică. Atât Petru cât și Paul au avut datorii importante în Biserica primară. Petru a menținut unitatea în Biserică, care pe timpul său deja se răspândise în întreg Orient Mijlociu și Europa, iar Paul care i-a învățat pe evrei că Isus este împlinirea speranței Vechiului Testament, învățând în același timp pe toți ceilalți, care nu făceau parte din poporul evreu, că Isus este Mântuitorul. Așa că ori de câte ori vedem statui ale lui Petru și Paul, de obicei Petru ține în mână o cheie ce simbolizează datoria sa ca și cap al Bisericii, iar Paul ține în mână o Biblie, ce simbolizează munca sa de evanghelizare, de predicare.
În cea de-a doua sa scrisoare către Corinteni, Paul ne vorbește despre dificultățile pe care el le-a întâmpinat în călătoriile sale de evanghelizare (2 Cor 11,24-25,27).
De cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost bătut cu vergile, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori am naufragiat. O zi şi o noapte am rămas în largul mării. În muncă şi trudă, deseori în privegheri, în foame şi sete, adesea în posturi, în frig şi fără haine.
De trei ori Paul a pornit din Siria, loc în care ședea și în care predica, loc pe care acum îl cunoaștem cu numele de Turcia. Cea de-a doua și a treia sa călătorie a inclus și Grecia de astăzi. Deși nu a făcut parte din cei 12 apostoli ai Domnului, noi tot îl numim ca Apostolul neamurilor.
Demn de remarcat și menționat e caracterul acestor doi mari apostoli, atât a lui Petru cât și a lui Paul. Petru a fost destul de impetuos, de impulsiv spunându-i lui Isus că își va da viața pentru el, în acea Joi Sfântă dacă va fi nevoie, însă mai târziu, tot în acea noapte l-a renegat, a negat faptul că îl cunoaște. De asemenea, ne mai amintit și de obiecția pe care o făcuse Petru la prezicerea lui Isus că el avea să sufere și să moară în Ierusalim, la care Isus îi spusese, Mergi în urma mea, Satană! Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor (Mt 16,23). Și totuși Petru tot a fost un candidat potrivit pentru chemarea lui Isus la iubire, moment în care Isus de trei ori îl întrebase pe Petru dacă îl iubește, dându-i răspunsul totodată lui Petru de a paște oile sale.
Paul însă a avut un caracter destul de controversat. A avut o personalitate destul de aprinsă, înflăcărată. În prima parte a vieții sale a canalizat tot acel foc spre persecutarea creștinilor din Ierusalim, ajungând până în acel punct în care a fost martor al uciderii lui Ștefan, primul martir ce și-a dat viața pentru Cristos. După convertirea sa, predica lui Paul a fost una extrem de înflăcărată, ajungând până în acel punct în care supărase până și celelalte Bisericii. În Faptele Apostolilor, putem citi că Paul s-a întors la Tars, după care în următoarea propoziție putem citi că Biserica se bucura de pace în toată Iudéea, Galiléea şi Samaría (9,31). Paul a petrecut 10 ani de zile înainte de a-și începe din nou munca de evanghelizare. A fost un timp în care s-a liniștit dar mai ales în care a învățat ceea ce însemna pentru toți moartea și învierea lui Isus. Însă întrebarea e, de ce la chemat Dumnezeu pe Paul? Paul a fost un fariseu foarte bine pregătit, foarte învățat, și doar unul ca el reușea să vadă faptul că credința în Isus cerea o relație completă, totală cu Dumnezeu pentru evrei, dar mai ales că avea și o personalitate de care avea nevoie pentru a-i face pe evrei să îl accepte pe Isus ca Mântuitor al tuturor oamenilor, și că datorită lui Isus nu mai există nici o diferență între evrei și ne-evrei. Paul a avut acea personalitate puternică de care a fost nevoie pentru acele provocări imense dar mai ales de înțelegerea faptului că credința în Isus cerea credința că împlinirea speranței Vechiului Testament era o cerință obligatorie pentru Mântuire.
Acum când privim la personalitățile apostolilor Petru și Paul, putem observa că Dumnezeu i-a chemat pentru a se folosi de personalitățile lor în răspândirea evangheliei. Petru pentru a se folosi de iubirea sa impetuoasă de a avea grijă de turmă, iar Paul de a se folosi de pregătirea sa ca și fariseu dar mai ales de puterea caracterului său în a se asigura de faptul că ne-evrei vor fi bine-primiți în Biserică. Acest fapt ne reamintește și de faptul că talentele noastre dar și slăbiciunile noastre pot fi mijloace ale lui Dumnezeu în ajutorarea celor din jurul nostru, iar asta doar dacă noi ne permitem. Nu trebuie să fim perfecți pentru Dumnezeu, pentru ca el să lucreze prin noi, iar asta fiindcă Dumnezeu poate lucra prin noi, cu tot cu minusuri și cu restul, după cum a făcut și cu apostoli Petru și Paul. Amin
