Duminica a 30-a de peste an (A) – 3

Ex 22,20-26
1Tes 1,5c-10
Mt 22,34-40

Sfântul Bernard spusese la un moment dat că Cea mai mare măsură a iubirii este iubirea fără măsură.

Unul dintre membri fariseilor, un învățat al legii, îi adresează lui Isus o întrebare pentru a-l testa, spunându-i, „Învățătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege? (vv. 35-36). De fapt existau 613 porunci din cauza faptului că conducători evreilor nu erau mulțumiți cu doar cele zece porunci ale lui Dumnezeu. Ei le-au lungi de la zece la 613. Astfel, acest învățat al legii îl întreabă pe Isus care din aceste 613 porunci este cea mai mare. Iar Isus îi răspunde, Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! 38 Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. 39 Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi!» (vv.37-38). Aceste două porunci se află la baza legii creștine. Aceste două porunci sunt cele două bârne de lemn care formează crucea. Prima e cea care e îndreptată în sus, și cealaltă care e îndreptată în laterale. Însă adevărata întrebare e, care din aceste două porunci e cea mai mare, iubirea lui Dumnezeu sa iubirea celorlalte ființe umane de lângă noi?

Am dat de o poveste zilele acestea, spusă de un mare predicator într-una din omiliile sale, în care spunea că într-una din parohiile în care fusese el, consiliul economic și consiliul pastoral parohial decisese să renoveze propria lor biserică veche pentru a putea ajuta celebrările liturgice să fie mult mai bune și mai demne de stat, mai ales sfânta Liturghie.

În momentul în care conducători unui grup social creștin care lucrau cu săraci au aflat de acest proiect de renovare a bisericii care valora milioane, eu protestat spunând că E un scandal să renovezi Biserica în timp ce săraci suferă de lipsă de adăpost.

Ei au sugerat că bani destinați renovării bisericii să fie folosiți în schimb pentru a finanța proiecte sociale precum construirea de case pentru săracii care aparțin bisericii lor parohiale.

Această poveste ilustrează cum două perspective opuse ba chiar exagerate ale credinței creștine, dimensiunea verticală sau iubirea lui Dumnezeu și cealaltă dimensiunea orizontală sau iubirea față de aproapele. Fiecare din aceste două dimensiuni sunt susținute de două grupuri de oameni.

În primul rând, sunt acele persoane care pun accentul prea mult pe iubirea lui Dumnezeu. Aceștia spun că grija bisericii trebuie să fie concentrată doar asupra lui Dumnezeu și asupra aspectelor spirituale precum, mântuirea sufletelor, rugăciunea, meditația, sacramentele, cuvintele lui Dumnezeu și a altor lucruri spirituale. Că Biserica nu ar trebui să vorbească despre dreptate socială, corupție sau mită, și de politică fiindcă astea sunt aspecte care privesc statul. Aceștia mereu vor spune, Când venim la Biserică în ziua de Duminică, dorim să auzim doar de lucruri spirituale.  Oameni să spună doar, Domnul să fie Lăudat. Aleluia!

Am dat zilele acestea de o emisiune de la un post de televiziune străin a cărui gazdă critica din greu episcopi și preoți și călugări care mersese să vadă o cursă de raliuri din acea zi. El spunea că ei nu ar trebui să facă asta. Îi critica atât de dur încât ajunsese să îi reducă pe acei episcopi, preoți și călugări la niște simpli criminali deja condamnați la moarte. Ba chiar i-a și sfătuit pe credincioși lor, catolici, să nu mai participe la sfintele Liturghii celebrate de acei episcopi, preoți fiindcă sfintele lor Liturghii nu mai au nici un efect iar Dumnezeu nu îi mai ascultă deloc. Acesta susținea că el știa sigur că Dumnezeu nu îi mai ascultă.

În acel moment mi-am spus mie însumi, Cred că acest om nu și-a citit deloc teologia catolică și învățăturile despre sacramente. Iar dacă le-a citit, atunci trebuie să-și revizuiască din nou ceea ce a citit. Biserica ne învață că efectele sacramentelor nu depind de starea de sfințenie sau de dreptate sau de har a slujitorului ci de puterea lui Dumnezeu. Catehismul Bisericii Catolice la numărul 1128 ne învață că sacramentele acționează ex opere operato (literalmente: „prin însuși faptul împlinirii acțiunii”), adică în virtutea lucrării mântuitoare a lui Cristos, săvârșită o dată pentru totdeauna. Rezultă că „sacramentul nu este realizat de sfințenia omului care îl dă sau care îl primește, ci de puterea lui Dumnezeu” (Sf. Toma de Aquino)… Iar cazul acestui prezentator TV, este unul clar de persoană care apără doar această dimensiune verticală.

O altă realitate e aceea că ei doreau să scoată din viețile lor celelalte persoane. Ei doreau să trăiască doar pentru Dumnezeu și să își petreacă întreaga zi doar în rugăciune. Ei spuneau că oameni îi deranjează și îi țin departe de Dumnezeu. Dacă le cerem să ne ajute să facem ceva, ei ne vor spune, Mă voi ruga pentru tine.

Însă sunt persoane care pun accentul prea mult pe cealaltă latură, pe iubirea față de aproapele. Ei sunt complet implicați în ajutorarea oamenilor, a celor bolnavi, a celor săraci, a celor privați, a celor opresați și exploatați, a celor care au săvârșit fărădelegi, a oamenilor cu probleme și mulți alți asemenea. Ei sunt atât de ocupați încât nu mai au timp deloc de rugăciune, meditație, și de participarea la sfânta Liturghie. Dacă le cerem să se alăture nouă în rugăciune, meditație și reflecție ne vor spune, Munca mea e rugăciunea mea.

Care din aceste două perspective sunt corecte? Ambele perspective sunt corecte în ceea ce afirmă însă greșesc în ceea ce neagă. Isus însuși ne-a spus destul de clar în textul evangheliei de astăzi, Iubiți-l pe Dumnezeu și iubește-ți aproapele. Un sfânt spusese la un moment dat că, Noi trebuie să ne ținem mâine împreunate în rugăciune în Biserică iar apoi să le deschidem celorlalți în afara Bisericii. Nu avem cum să îl iubim pe Dumnezeu fără să iubim oameni. Nu avem cum să iubim oameni fără să îl iubim pe Dumnezeu. Sfântul Ioan în prima sa scrisoare spusese, destul de clar, Dacă cineva spune: „Îl iubesc pe Dumnezeu” și-l urăște pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubește pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede (1In 4,20).

Această iubire a lui Dumnezeu și a aproapelui este simbolizată de cele două bârne ale crucii. E chemarea noastră la echilibrarea dimensiunii verticale a relației noastre cu Dumnezeu în rugăciune și sacrificiu cu dimensiunea noastră orizontală a relației noastre cu ceilalți în slujire și iubire reciprocă. Astfel, dacă înlăturăm dimensiunea verticală sau dacă detașăm una din bârne atunci nu vom avea parte nici de iubirea lui Dumnezeu și nici de cea a aproapelui, nu vom avea nici un semn al crucii și nu vom mai fi adevărați creștini.

În încheiere va trebui să avem grijă să nu excludem o perspectivă doar pentru a-l susține pe celălalt ci să le urmărim pe amândouă. De ce? Simplu, cum putem justifica o persoană care participă la sfânta Liturghie regulat dacă nu ai cum să trăiești deloc cu el sau ea. Isus a trăit aceste două dimensiuni care formează crucea într-o armonie uimitoare. De aceea, ca și creștini, și noi suntem chemați să trăim la intersecția celor două dimensiuni, verticală cu orizontală. Acolo e locul în care a trăit Isus. Acolo e locul în care a murit Isus. Amin

Alte opțiuni: 01, 02, 03, 04,

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

div#stuning-header .dfd-stuning-header-bg-container {background-image: url(https://paxvobis.ro/wp-content/uploads/2021/11/header-nou-final.jpg);background-size: initial;background-position: center bottom;background-attachment: scroll;background-repeat: no-repeat;}#stuning-header div.page-title-inner {min-height: 400px;}