In 12,24-26
Probabil că unii dintre voi deja ați văzut cum arată un copac de banane. Când priviți la el puteți observa că odată ce apar semnele roadelor, a fructelor de banane, totodată apar și semnele proprii sale morți. Odată ce fructele continuă să se dezvolte spre maturitate, frunzele lui se usucă și mor. Singurul lucru unic la aceasta e faptul că atunci când sosește momentul recoltării roadelor sale, acestea trebuie tăiate și astfel copacul moare. Însă moartea lui nu este una nefolositoare fiindcă face loc la un nou copac de banane.
Isus în evanghelia de astăzi ne prezintă o analogie a vieții și a morții. Prin moartea noastră, în special a ființei noastre îngâmfate, egoiste și individualiste, se naște o viață nouă. Fiecare persoană umană este asemenea bobului de grâu ce cade în pământ și moare. Doar prin moarte viața aduce mult rod. De exemplu Isus: El a fost crucificat și a murit, iar moartea sa a adus mult rod, precum mântuirea sau viața veșnică destinată fiecăruia dintre noi, Sacramentele, Biserica.
Această analogie a vieții și a morții este exemplificată și de către Laurențiu, sfântul pe care îl onorăm astăzi. Sfântul Laurențiu a fost arestat în timpul persecuției lui Valerian și a fost ucis prin ardere, la puține zile după papa Sixt al II-lea și cei patru diaconi romani, colegii săi, în anul 258. Laurențiu, care administra bunurile Bisericii, nu a găsit un mijloc mai bun de a le feri de lăcomia persecutorilor decât împărțindu-le săracilor.
Se spune că în momentul în care papa fusese arestat, Laurențiu l-a însoțit și l-a întrebat cu lacrimi în ochi, Părinte, unde te duci fără diaconi tăi? Papa i-a răspuns, Mă vei urma și tu în trei zile.
Inspirat de această profeție, diaconul s-a pregătit pentru moartea sa prin a distribui celor săraci toate fondurile bisericii pe care le avusese în mână, ba chiar a și vândut unele vase sacre pentru a mai adăuga niște bani la fondul pentru săraci. Când prefectul Romei a auzit aceasta, el și-a imaginat că Biserica avea o avere impresionantă ascunsă undeva în cetate. Așa că a ordonat să fie adus la el Laurențiu căruia i-a poruncit să îi aducă averea Bisericii, pentru a o adăuga la fondul de susținere a armatei Romane. Laurențiu a cerut împăratului să îi acorde 3-4 zile pentru a face un „inventar” al bunurilor bisericii înainte de a i le prezenta.
Când cele trei zile s-au încheiat, diaconul s-a întors la împărat însoțit de o mulțime imensă de săraci: orbii, orfani, bătrâni, leproși, șchiopi, văduve și sclavi. Aceștia a spus prefectului, sunt comoara bisericii.
În furia sa, prefectul l-a condamnat pe Laurențiu la o moarte înceată și crudă. Sfântul avea să fie ars la rotisor de viu până când avea să rămână fierul curat. Laurențiu însă ardea deja de o iubire atât de mare față de Dumnezeu încât aproape că nu a simțit nimic. Ba chiar și glumea. Sunt gata pe partea asta! Întoarce-mă invers. Înainte de a muri s-a rugat ca orașul Roma să se convertească la Isus și ca credința creștină să se răspândească în toată lumea.
În cazul nostru, nu e necesar să facem în mod literar ceea ce a făcut Sfântul Laurențiu, de a muri ca martir. Însă fiecare dintre noi are capacitatea de a face bine și de a arăta puțină bunătate unul altuia. Faptele noastre de bunătate ar putea fi nesemnificative dar, într-un final am contribui la crearea lumii în care trăim, ca ea să fie un loc mai bun. Amin
